Momentul în care care hotărăști să te schimbi, să faci altceva, să asculți în sfârșit de tine și de nevoile tale, este declanșat de obicei – și din păcate –, de o boală. Până când corpul nostru nu spune stop!, continuăm în virtutea inerției, surzi și orbi la strigătele lui de ajutor. Abia când suntem pe marginea prăpastiei, ne trezim. Ne dezmeticim. Ieșim din ceață. Câteodată prea târziu. Alteori exact la timp.
Ce mi se pare ciudat este că prea puțini(e) îndrăznesc să vorbească (sau să scrie) despre asta. Boli, operații, intervenții chirurgicale, traume etc., toate sunt parcă subiecte tabu. Și nu înțeleg de ce, pentru că pe mine fiecare poveste de viață m-a inspirat, m-a ajutat și mi-a dat cumva curaj și susținere. Că se poate. Că există șanse. Și că merită să încerci.
Așa că azi o să vă scriu despre histerectomie. Un alt subiect delicat, nu-i așa? De la operație au trecut aproape 3 ani. Și chiar ajutată de un medic extraordinar, care m-a făcut să înțeleg toate urmările unei astfel de intervenții, chiar dacă am lucrat cu mine însămi muuuult și bine, încă am sechele. Încă am urme. Și nu mă refer doar la cicatricea rămasă. Ci și la emoțiile pe care le declanșează. Încă mi se umplu ochii de lacrimi. Încă mi se pune un nod în gat. Încă jelesc.
Am evitat operația mulți ani, am încercat toate tratamentele posibile și-am amânat-o până în ultima clipă. Decizia luată a fost obligatorie și necesară. Dar aș fi vrut să știu mai multe despre asta. Aș fi dorit să fiu mai bine pregătită să înfrunt urmările unei histerectomii. Pentru că nu am fost.
Învățate să ne ascundem „bolile femeiești”, să ne fie rușine de ele și să evităm să vorbim despre tot ce ține de uter, ovare, trompe, col uterin etc., considerăm potrivit să suferim în tăcere. Și nu este.
Abia după operație am aflat că-i normal să suferi și să jelești. Să porți doliu în suflet după ceea ce-ai pierdut. Să nu te mai simți femeie întreagă. Să simți că ți-ai pierdut rostul. Centrul feminității tale. Că nu mai meriți iubire. Că poate nu mai are rost să trăiești și că faci umbră pământului degeaba. Stări, emoții, gânduri, dureri absolut normale. Firești. Prin care – și peste care – treci. Pe care le învingi. Dar o poți face mult mai ușor, sprijinită și ajutată. Dacă ești pregătită și informată.
Acum, după aproape 3 ani, m-am împăcat cu mine. Acum, după aproape 3 ani, reușesc să nu mai plâng – doar ochii mi se umplu de lacrimi – la gândul că n-o să am niciodată fetița dorită și visată de atâtea ori. Arina. Îi alesesem până și numele…
Am purtat doliu după centrul feminității mele, dar mai ales după veșnicia ei, retezată. Când, trezită din anestezie, l-am privit pe omul iubit și-am realizat că n-o s-avem copii niciodată, că rodul dragostei imense ce i-o port n-o să i-l pot așeza niciodată în brațe, că minunații lui ochi verzi cu gene lungi și dese n-o fie oglindiți de ochii fiicei noastre… da, am jelit.
Dar au trecut aproape 3 ani, m-am împăcat cu mine, am înțeles că e momentul să renasc, să mă iubesc și să mă accept așa cum sunt. Că încă sunt femeie, că viața mea nu s-a terminat și că mai am multe de oferit lumii ăsteia mari.
Orice operație, orice intervenție în corpul tău lasă urme nu doar pe el, ci și în energia lui. În sufletul tău. Și așa cum ne ocupam de cicatrici cu bandaje, creme, unguente (să se vindece frumos, nu?), tot așa ar fi bine să îngrijim și cealaltă urmă, care apare în suflet. Pentru că și el are nevoie de vindecare…
Cu drag și cu iubire,
❤
Donație
Vă place ceea ce citiți? Aici puteți sprijini autoarea. Mulțam fain!
€10,00
Aura B. Lupu 
Răspunde-i lui Nu vă cred – Aura B. Lupu Anulează răspunsul