Inimi

În timpul cursului de săptămâna trecută, am primit o temă în care trebuia să delimităm spațiul personal, un fotoliu, un loc pe canapea, ceva care reprezintă locul preferat, unde ne simțim noi cel mai bine și mai în siguranță. Io cred c-am zâmbit instant, pentru că primul gând a fost: „În brațele lui Adi”. Bine, exercițiul era despre altceva, da’ no, mintea mea m-a dus pă coclauri. Aseară am venit târziu de la muncă, amândoi. Azi o să fie la fel. Dar și momentul în care ne revedem, face tot dorul și tot nevăzutul de peste zi.
Lunile și anii în care eram departe unii de ceilalți le-am socotit întotdeauna chin, durere, suferință, pierdere. Acum însă le apreciez altfel. Nu că nu mi-ar mai fi fost dor. Dar așteptarea febrilă, anticiparea reîntâlnirii și emoția revederii nu le-aș da pentru nimic. Ciudat, așa-i? Dar dacă nu știm ce este dorul, cum să apreciem prezența? Dacă nu știm ce este depărtarea, cum să prețuim apropierea? Dacă nu știm ce este plecarea, cum simțim bucuria revederii? Când știm ce este dorul, despărțirea, plecarea și absența, atunci știm cel mai bine să prețuim prezența.

Cei care sunt plecați departe de cei dragi, înțeleg foarte bine despre ce scriu eu acum. Când îi revezi, când vă reîntâlniți, vă reuniți, ceea ce simțiți atunci este neprețuit. Inestimabil. Vă unește. Vă apropie. Vă strânge laolaltă. Iar momentul revederii, al strângerii în brațe și-al privitului în ochi e magic.
Plecările mele din acei ani îmi sfâșiau, de fiecare dată, inima. Însă revederile mi-o puneau la loc. Și nu doar c-o reîntregeau, o făceau mai mare, mai puternică și mai plină de iubire.

Găsiți-vă fiecare locul preferat. Spațiul personal. Stabiliți-vă granițele. Însă iubirea adevărată o găsești într-o inimă. A ta.
Dar mai ales în a celorlalți.

Cu drag și cu iubire,
Aura B. Lupu