Devreme

Devreme. Mult prea devreme. După cele două guri de cafea, nu pot spune c-aș fi trează de-a binelea. Ca să funcționez cât de cât, măcar optzeci la sută, am nevoie de 2 căni maaaaaari, fierbinți și aburinde. Nu știu cum sunteți voi da’ io când trebuie să mă trezesc (prea) de dimineață-s toată ziua bosumflată. Morocănoasă și pusă pe harță. De parcă orele alea de somn mi-au fost furate, erau dreptul meu și cineva mi l-a luat. Plus frigul ăsta care mă exasperează. Dacă în decembrie mi-era dor și-mi doream câteva zile cu ger și-un piculeț de zăpadă (așa, ca să fim în atmosfera sărbătorilor) acum m-aș lipsi bucuroasă de el! Și dacă n-ar bate vântul ăsta care-ți intră-n toate găurile și găurelele și te scotocește și te scutură mai ceva ca la o percheziție!
No, asta este, după o prima cană de cafea hai că parcă s-a mai colorat zarea.
Cred că puțini realizăm cât de nesăbuiți și nesocotiți suntem dorind și așteptând trecerea zilelor. Să treacă azi și-am scăpat de nu știu ce examen, probă, încercare etc. Să treacă joi ca să vină vineri și-apoi e liber iar. Să treacă februarie și să vină martie. Să treacă iarna și să vină odată vara. Și uite-așa ne tot dorim să treacă zile, luni, anotimpuri, ani. Dar de fapt tot ce trece, e timpul nostru de pe acest pământ. Cu toate „trecerile” astea, trecem și noi. Și ne trezim într-o dimineață că ne privim în oglinda din baie și rămânem surprinși de imaginea zărită. Când au apărut firele albe? Dar ridurile? Cine-i ființa aceasta cu ochii obosiți și încercănați care mă privește încruntată? Unde-a dispărut femeia aceea tânără și frumoasă pe care abia o zăream, cu colțul ochilor, când trecea ca o furtună și zbura spre ziua care-o aștepta nerăbdătoare? A lăsat în loc o femeie care-și sprijină o mână pe chiuvetă, care se mișcă încet-încetuc, cu treabă bună (de zici că-i bunicuța, bastonul și scufia ce-i mai lipsesc, pentru că lupul îl are deja ). Da, aceasta este realitatea, de care ne lovim. Trec anii, trecem și noi. Mai bine-ar fi să ne dorim să încetinească un pic, măcar. Timpul trece parcă tot mai repede.
Dacă la 20 de ani orice zi era luuuungă cât o zi de post, acum (chiar și cu zile de post!) am impresia că și săptămâna zboară, nu doar ziua. Acum e luni și mintenaș e vineri, iar! Într-o clipită! Nu apuc să fac tot ce-aș vrea să fac. Sau mai dau de câte-o fotografie pe care-am făcut-o acum unu, doi sau trei ani, și nu-mi vine să cred. Atâția ani au trecut deja?😨

În loc să ne dorim să treacă zilele „ca să”, mai bine ne-am dori să folosim fiecare ceas, fiecare clipă, fiecare zi. De trecut, oricum trec. Măcar să treacă cu folos.

Cu drag și cu iubire,
Aura B. Lupu

28/02/2018

Fragment din „Trăirile Aurei” pe care o găsiți pe Amazon. Mulțumesc!