Măști

De 2 zile „bolesc”. N-o fac des, dar și când o fac, apoi este de-a binelea și pe de-a-ntregul.
Răceala asta îmi tot dădea târcoale de-o bucată de vreme dar am păcălit-o ba cu apă cu lămâie, ba cu mujdei de ăla zdravăn de usturoi (ce-ți iese și pe nas și pe urechi), ba cu câte-o baie fierbinte și „aburele”, ba cu lăptișor de matcă pentru imunitate, etc.
Însă în cele din urma m-a „dovedit”.

Bine, și contactul zilnic cu pacienții deja bolnavi nu mi-a fost de prea mare ajutor.
Introducerea e o scuză pentru că n-am mai dat nici un semn pe-aici și poate vă întrebați unde-am dispărut.
Chestia e că nu înțeleg de ce nu pot să vină și necazurile astea pe rând? De ce se înghesuie să vină toate-odată?
N-am ajuns io bine de la urgențe acasă, că s-a îmbolnăvit și amărâtu’ de Edi.

Și-am ajuns și cu el la urgențe…
Cine-a spus că atunci când Dumnezeu îți dă, apoi ți le dă pe toate-odată sau că nici-un necaz nu vine singur, mare dreptate a avut!
La mine se adeveresc de fiecare dată. 😦
Ar fi tare fain să fiu excepția care confirmă regula dar încă n-am avut norocul ăsta.
În astfel de momente tare mi-ar plăcea să mă transform în struț.
Să-mi ascund capul în nisip și gata.
Să las să treacă totul peste mine, fără să văd și fără să aud nimic.
Ar fi mișto să avem capacitatea asta, nu?

Vorbeam ieri cu cineva care mi-a spus că-n spatele unui zâmbet toți avem o durere nespusă și că toți afișăm măști vesele dar numai noi știm ce ascundem de fapt în suflet.

Dacă-i așa… e vai și-amar de noi.
Dacă ascundem schelete în dulap despre care nu vorbim, dacă toți avem secrete îngropate și ascunse, dacă ne prefacem constant că suntem altfel decât lăsăm să se vadă, care-i rostul?

Nu-s de acord nici să ne expunem permanent mațele la soare și să ne spălăm rufele în văzul tuturor, un grad de decență și pudoare trebuie să existe.

Însă să joci teatru în permanență trebuie să fie foarte obositor și extenuant.

Să-ți măsori cuvintele continuu, să păstrezi un zâmbet fals și-o expresie fericită pe chip cred că-i chinuitor.
Și pentru ce? Ca să păstrăm aparențele? Să lăsam impresia că ne merge totul extrem de bine și de minunat? Că la noi curge doar lapte și miere?

Ei bine, nu.

Mie zilele astea mi-au mai curs și mucii și lacrimile.
M-am mai și zvârcolit ca peștele pe uscat.

Am fost bolnavă, suferindă, supărată, deprimată, nefericită, dezamăgită,
furioasă, rănită… am fost de toate numai bine nu.

Doare să recunosc asta? Nu.

Doare mai tare când tac și-o ascund.

Când ajungem să ascundem ceea ce simțim și ceea ce suntem cu adevărat doar ca să impresionăm și să fim în rând cu ceilalți, ne amăgim. Rău de tot.
Pentru că și ceilalți, despre care credem că sunt deja „în rând”, nu-s!
Fac de fapt și ei același lucru. Ascund. Îngroapă. Se prefac. Pun măști.
Și astfel creăm o realitate falsă.

Una în care ajungem să credem până și noi, cei care-am creat-o…

With love,
Aura B. Lupu

 

Fragment din cartea „Trăirile Aurei” apărută în 18 mai 2018.

Cartea poate fi comandată de pe AMAZON:

 

https://www.amazon.com/Trairile-Aurei-Romanian-Aura-Lupu/dp/6069461800/ref=sr_1_1?ie=UTF8&qid=1539669195&sr=8-1&keywords=trairile+aurei

Reclame

7 gânduri despre „Măști

  1. Din toate câte un pic…A zis bine Supravietuireaz, cu regula socială.
    Acum, hai să vedem și reversul de a nu mai purta mască…
    Să zicem că merg la un magazin de pe colț, să-mi iau un flecușteț, mai știu eu ce, poate pâine. Vânzătoarea supărată (de nota copilului, de vorba bărbatului, a șefului, de datoria de la bancă, ea știe de ce) se uită la tine cu un ochi (cum fac găinile) deranjată, sâcâită, chiar scârbită. Te întrebi dacă ai fi plusat și mai luai în afară de biata pâine și încă ceva acolo, să merite deranjul ei de a sta la tejghea pentru tine, ar fi fost mai bine…Și pleci la rândul tău indispus și te trezești că răspunzi în dorul lelii la „Bună seara” pe care ți-l dă vecinul. Se irită și el și îi trântește bietei sale soții care tocmai îl poftea la masă o vorbă în răspăr: „Am auzit, mă! ce strigi așa?” Iar ea se enervează și trântește oala de la balcon…Pe acolo se prea poate să treacă în drumul ei spre casă, vânzătoarea. Ar fi un cerc închis. Dar dacă trecea altcineva? Lanțul descărcărilor nervoase poate continua mult și bine…
    Buuun. Dăm filmul înapoi.
    Tu te duci la magazin supărat de ale tale (aceleași…notă, vorbă, datorii) dar îi vezi zâmbetul chinuit al vânzătoarei și apreciezi că măcar de dragul tău, ea face acest efort, să zâmbească..(Mă gândeam că Gioconda trebuie să fi fost poate vânzătoare la o prăvălie când a ales-o Leonardo să-i pozeze). Te înduioșezi și pleci cu o dispoziție ameliorată. În scară întâlnești vecinul care își fumează încruntat țigara. „Bună seara vecine, îi spui călduros, ce mai faceți? Nu vă mai vede omul deloc pe afară. Doar nu ați fost bolnav?” „Nuu ! Dar și țigările astea, tot o boală sunt și ele”„Ei, lăsați, să ne ferească Dumnezeu de mai rău.” El intră în casă și acolo își vede femeia cu lacrimi în ochi. „Ce ai dragă?”„Mi s-a tăiat maioneza!” „Ei si? Dă-o încolo de maioneză, hai mai bine să te țuc, că tare îmi place de tine, cum stai așa bosumflată….”
    Tot o regulă socială sunt și hainele…Nu pot fi și hainele niște măști? Cine este priceput, știe să se îmbrace astfel încât să-și pună în valoare niște calități, să-și estompeze, sau chiar ascundă niște defecte…De ce nu? Când zici nudiști imaginația te poartă cu gândul la nimfe, cadâne și atleți. Dar mai bine nu încercați să vă duceți, rămâneți cu închipuirile astea, că e perfect. Am văzut o mare vedetă în realitate. Era pe stradă, om și el ca toată lumea…în niște blugi obișnuiți care nu mai ascundeau forma în x a picioarelor sale, cu genunchii înspre interior adică. L-am văzut pe actor. Înainte vedeam doar eroul…. E bun adevărul crud? (Nu mă refer la Adevărul Absolut, Doamne ferește!) Mă refer la acea realitate din lumina soarelui, când pătrunde prin crăpătura ușii, de vezi particolele de praf…„Asta înghit eu zi de zi?” Și simți că nu mai poți respira dintr-o dată….Gândiți-vă ce minunat a lăsat Dumnezeu ca vederea să ne lase o dată cu vârsta. Consoarta noastră e la fel de frumoasă ca în ziua nunții. Dar nu avem de lucru și ne punem niște ochelari grozavi cu care reușim să băgăm iar ața prin ac. Minunăție! „Dar tu cine mai ești măi băbăciune?” „A! Nu mă recunoști? Dar pe moșul ăsta îl știi?” Îți spune punându-ți dinainte o oglindă…

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s