Tot

Ieri a fost ziua iubirii, cică.

Însă pentru mine, ca de obicei, a trebuit să fie… altfel.
Ce să fac no, dacă în afară de iubire ieri m-au încercat și alte sentimente?
Io le-am tot spus să plece și să apară în altă zi, da’ degeaba. Ele nu și nu.
Cu riscul să vă dezamăgesc, tre’ să recunosc că ieri am fost și tristă. Am tras și vreo două porții de plâns (blasfemie,așa-i? În ziua iubirii io să bocesc!).
Am fost și supărată. Și nervoasă. Și iritată. Numa’ plină de iubire nu! (în primă fază!).
Motive, multe și nicidecum mărunte.

De la durerea de cap, nasu’ înfundat și roșu ca un porodic, tușitul și strănutatul continuu (astea hai că le băgam la mărunțiș) până la nedreptățile vieții și durerile unei mame. Astea cu siguranță intră la categoria grea.
Hai, tușitu’ și strănutatu’ mai sunt cum sunt, le accept că no, câte-un pui de gripă nu strică la nimeni (deși cel mai enervant e că mă apucă fix în prima zi liberă! Nu când lucrez, nuuuu, imediat după!).
Dar durerile unei mame și nedreptățile vieții, astea-s chestii cu care nu mă împac și gata.
Probabil că sunt mai sensibilă tocmai pentru că știu cum e.
Și de fiecare dată când aud astfel de povești, mă răscolesc până la lacrimi.
Dac-ar fi s-o iau de la început n-aș mai face nimic din ce-am făcut. Pentru că n-aș mai avea putere.
Acum, când dau filmul înapoi și mă gândesc cum erau plecările mele… nu. 
N-aș mai putea să trec IAR prin așa ceva.
Hai, Sergiu, fiind mai mare, încerca să fie mai „bărbat” și-și stăpânea cât de cât lacrimile. La 11 ani. Era bărbat deja. Mă strângea în brațe tare–tare și-mi șoptea la ureche: „O să-mi fie dor de tine mami!”. Iar glasul îi tremura, bărbia la fel și-i vedeam privirea care-mi sfâșia sufletul.
Iar eu nu vărsam o lacrimă. N-aveam voie. Nu puteam… Dacă eu plângeam, de unde să-și mai ia ei puterea?
În schimb cel mic, Vlad, plângea cu sughițuri. Mi se agăța de gât și-ntreba: „Da’ așa-i că vii repede mami?Așa-i???”.

Așa-i dragu’ mamii, așa-i …

Regret să vă spun că deși ieri a fost o zi a iubirii, eu am plâns.
Și-am fost și tristă.
Dar am simțit apoi și altceva. Ceva care mi-a schimbat starea într-o clipă.
RECUNOŞTINŢĂ .
Pentru TOT.
Chiar și pentru plecările mele, ce-mi sfâșiau sufletul de fiecare dată, am fost recunoscătoare.
Datorită lor suntem azi, aici.

Și iar am plâns. Dar de data asta de bucurie.
Că suntem, în ciuda tuturor încercărilor și nedreptăților vieții, acum, aici.
Și pentru că ieri, într-o zi a iubirii, datorită încercărilor mele, am putut ajuta o altă mamă. 

Și-apoi a apărut într-un final și sentimentul muuult așteptat al zilei: iubirea.
Cu un buchet de trandafiri roșii (pentru că asta-i culoarea ce s-a purtat ieri,nu?), cu-n zâmbet ce și acum, după atâția ani încă-mi înmoaie picioarele și-o privire ce-mi încălzește sufletul.
Și-mi aduce mie zâmbetul pe față, îmi șterge lacrimile și mă face să uit de TOT.

With love,
Aura.

 

 

 

 

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s