Înainte de 2020 îmi doream să ajung în Bahamas, Maldive, Jamaica sau în alte destinații exotice. Anul ăsta mi-am dorit să mai ajung doar până la Nicula.
Cu fruntea lipită de lemnul înnegrit al bisericuței mici, am plâns cu suspine. De bucurie că Dumnezeu mi-a auzit ruga și mi-a împlinit-o. Am mirosit lemnul cu nesaț. Am privit prin fereștile* mici altarul unde s-a petrecut minunea, acum peste 300 de ani când, pe 15 februarie 1699, icoana Maicii Domnului a lăcrimat 26 de zile. Am intrat apoi în mănăstirea nouă cu grabă, de parcă mi-era teamă că n-o să ajung la ea, la icoană, iar când mirosul de flori și tămâie m-a învăluit, am suspinat adânc și-am plâns iar. Icoana m-a așteptat cuminte, ochii Maicii Domnului și-ai pruncului Isus i-am regăsit la fel de blânzi, la fel de calzi. Și iar am plâns…
Uite cum ceva ce părea firesc, de la sine înțeles, – vizita noastră, an de an, la Nicula – a devenit o necunoscută, o incertitudine. O cumplită nesiguranță. Dar bunuțu’ Dumnezeu știe să le potrivească pe toate și în ziua asta, specială pentru mine, am primit cel mai frumos și mai minunat dar: m-am închinat la icoană, mi-am murmurat mulțumirile, recunoștința și rugăciunile sub privirea ei, în mirosul acela inconfundabil, pe care nu l-am mai găsit niciunde-n lume, de flori, lemn încins și tămâie.
Destinații exotice, locații extraordinare, țări îndepărtate, toate-s atrăgătoare. Dar locul de unde-ți tragi seva, de unde pornește stirpea ta, unde-ți sunt rădăcinile, de unde te încarci și unde poți plânge cu suspine, de bucurie că te-ai întors la el, e unul singur.

Cu drag și cu iubire,
Aura B. Lupu
19 iulie 2021
*ferești – ferestre