Poc! Trosc! Vuuum! Prrr… Pocnete, șuiere, trosnete, iar pocnete… Zici că ești într-o navă spațială, cu atâtea pregătiri parcă te-ai pregătit să decolezi. Nu-i prima dată când experimentez asta dar de fiecare dată mă simt ca un astronaut. Stați să vă explic. Deși a fost sâmbătă, programarea pentru MRI de la 13:30 a mers ca pe roate. Am ajuns în fața spitalului cu o jumătate de oră mai devreme, așa cum m-au rugat ieri s-o fac, printr-un mesaj. Bine, am avut noroc și că a venit, de data asta, autobuzul la fix. La spital, semnalele, indicatoarele și afișele multe nu te lasă să te abați de la traseul pe care-l ai de urmat, să te rătăcești, să sari rândul, să intri în față… Aici nu exista așa ceva. Peste tot erau aparate pentru dezinfectat, anunțuri că vizitele sunt sistate, cu purtatul obligatoriu al măștii și păstrarea distanței de 1,5 m. La parter, în spatele unui ecran de protecție, m-a întâmpinat vesel un tânăr, de parcă ce bucurie mare i-am făcut apărând în fața ghișeului lui. M-a ghidat spre primul etaj, unde m-am înregistrat cu buletinul într-un aparat, în câteva minute aveam ruta pe care trebuia s-o urmez și toate datele mele printate. Am urmat ruta 10, spre MRI (RMN, adică), acolo o asistentă mă aștepta și avea deja mapa pregătită, m-a trimis în sala de așteptare C. Am completat formularul, mi-am dat jos metalele, am închis telefonul, iar la 13:25 o altă asistentă m-a invitat în cabină. Pe scaun aveam pregătite dopurile pentru urechi și obișnuita cămașă de spital, cu motive vesele. După ce m-am dezbrăcat și m-am chinuit să-mi leg cămașă aia afurisită cât mai decent (oricum faci, tot rămâi cu bucile dezvelite) am intrat în sală. Mi-a explicat ce se va întâmpla, cum să mă așez, cât va dura, mi-a indicat butonul de panică, mi-a pus căștile pe urechi, a coborât un ecran în dreptul ochilor mei și gata, am intrat în tub. Pocnete, șuiere, trosnete, iar pocnete… s-au repetat vreo 20 de minute. Vuuummm. Poc. Prrrr… Aura, respiră calm, regulat. Stai liniștită. Nu mișca. Uite ce fain leopard ai pe ecran! Vezi cum papă crocodilul, dacă e deștept și știe de unde să-l apuce? Ce creaturi uimitoare trăiesc pe Pământ! Hai, înghite saliva, nu-i momentul să te îneci cu ea și să-ncepi să tușești. Ce voce plăcută are tipa, hai că au trecut 3 minute, mai ai trei ture, vezi timpul rămas pe ecran.

După ce-am ieșit din tub, de data asta mă aștepta doctorul să mă întrebe dacă totul a fost ok, cum mă simt, dacă sunt amețită să mai aștept un pic, apoi m-a ajutat să mă ridic. Înainte să plec mi-a spus că rezultatul va fi trimis medicului de familie marți sau miercuri, cel mai târziu.

La doi și zece ieșeam pe ușa spitalului. Simplu. Curat. Eficient. Într-o după- amiază de sâmbătă, fără șpagă, fără așteptări de luni de zile și rugat de unu, de altul, de apelat la cunoștințe, relații și pile, (vinerea trecută medicul de familie mi-a făcut programarea), fără aglomerație, sărit peste rând, civilizat și frumos. În plină pandemie. Cortul era înaintea spitalului, pentru cei care aveau nevoie sau voiau să-și facă un test.

Am fost până pe Lună. Am venit înapoi.

Poc! Trosc! Vuuum! 😁

Cu drag și cu iubire,

Aura.

10/04/2021

O zi cu bucurie, cu-n strop de soare și mulți nori. Cu vânt, cu rufe parfumate, cu vești bune. Cu bucurie, pentru că Max e ok. N-am scris despre asta, nu mi-a venit. Povestea-i deja mult prea lungă, io-s prea dezamăgită, prea sătulă de ineficiență și lipsă de profesionalism. Important e că azi e mai bine. Că va fi ok. Nu vă mulțumiți niciodată cu o singură opinie, nu vă lăsați influențați de o singură părere, mai cereți măcar două, trei. Și nu doar în probleme de sănătate, ci în orice. Nu luați de bună o singură versiune. Fiți curioși, săpați, căutați, cercetați. Pentru că o diplomă nu-i musai o garanție, un renume, un titlu nu-i neapărat de încredere. Ci mai degrabă în instinctul tău să te încrezi. Eu mă bucur că-s mai greu de convins, că-s căpoasă ca un catâr, că nu mă dau bătută ușor. Că mă duc până-n pânzele albe atunci când cred io că merită, că nu mă las cu una, cu două. Da, e mult efort, zbatere, nervi, griji, dar măcar știu că am încercat toate pistele, am căutat toate soluțiile, am găsit toate variantele. Și abia apoi, în deplină cunoștință de cauză, aleg.
Alegeți cu înțelepciune. Fiți curioși, puneți întrebări, cereți detalii, amănunte. Nu vă lăsați intimidați de-o diplomă, de-un titlu, de-un renume. Pentru că, chiar și cei care au diplome, titluri sau renume, pot greși. E omenesc. Însă prețul greșelii lor nu-i normal să fie plătit tot de voi.

Cu drag și cu iubire,
Aura.
08/04/2021

Întotdeauna în preajma împlinirii unui vis devin tăcută. Mă retrag în mine. Senzația de ireal mă copleșește atât de tare și de mult, încât tăcerea e singura care-o poate exprima. Mă înarmez cu-n pămătuf colorat în toate culorile curcubeului, cu cârpe, spray-uri, produse de curățat, pun căștile pe urechi și-ncep. Frec. Șterg. Curăț. Spăl. Destoinic. Fiecare colțișor, fiecare braț, fiecare arc, ramă, covor, blat, chenar, nu rămâne nedereticat. Muzica bubuie-n căști, nu aud nimic altceva. E o rupere de exterior totală. Deplină. Câteva ore mintea mea tace. Mâinile repetă mecanic aceleași gesturi. Abia când totul strălucește, și eu mă-ntorc. Revin în mine. Calmă. Liniștită. Obosită, cu spatele înțepenit dar c-o limpezime-n minte și-n suflet mult dorită. Căutată. Când emoțiile-s prea mari, prea dodoloațe, când vin de-a valma și mă copleșesc, tac. Mă retrag. Le cumințesc. Șterg, spăl, curăț, frec. Fac curat.

Visurile-s aproape. La o întindere de mână. Emoțiile-s mari, dar știu cum să le potolesc. Cu pămătuful meu colorat în toate culorile curcubeului. Și-un miros de curat, de proaspăt, cu-n iz de lămâie, un fum de tămâie, purtat pe la toate icoanele șterse de praf și-o urmă de mov-pal, de lavandă uscată.

Lălăi ultimele versuri ascultate-n căști: „Tu vii de pe Marte/ Eu te duc pe Venus”…

Cu drag și cu iubire,

Aura.

08 aprilie 2021

#TrăirileAurei le găsiți aici ⬇

https://www.libris.ro/librarie-online?fsv_77564=Aura+B.+Lupu

Mulțumesc!

Am plecat de acasă pe soare, însă norii întunecați, amenințători din zare m-au înfiorat. Era frig, un vânt rece tăia, nu bătea, aducea miros de zăpadă. Eh, o să treacă, m-am îmbărbătat io pe mine, nu ne oprește pe noi din plimbare un nor și-o pală de vânt. Inițial am zis c-o să mergem până la căsuța de pe mal, să văd în ce stadiu-i malinul, dar n-am mai apucat. Ninsoarea ne-a prins în pădure și, deși nu m-a încântat defel, bucuria lui Max m-a făcut să mai zăbovesc. Nu era o ninsoare obișnuită, cu fulgi, erau niște granule albe, răpăiau când au început să năvălească din cer. Ne-am întors, bineînțeles, tot curajul meu a pierit când am văzut strada pustie și-un sentiment de abandon, părăsire, de singuratate, m-a năpădit. E ciudat să trăiești aievea un scenariu de film. Straniu. Până am intrat în casă, la adăpost, asta am simțit, noroc cu Max, caraghiosul, ce încerca să prindă fulgii și m-a mai îmbucurat.

Mi-e milă de covorul de petale căzut, de sub magnoliile, iarăși nebunele, care-au înflorit atât de frumos. Nu-mi vine să cred că acum câteva zile erau 24 de grade.

E anul de grație 2021, prier, cinci, și vremea a înnebunit. Oare o să înnebunim și noi, alături de ea?

Cu drag și cu iubire,

Aura.

05/04/2021

Când am fost alaltăieri cu autobuzul, am apucat să văd, în treacăt, o magnolie galbenă. Cum n-am mai văzut niciodată o culoare atât de neobișnuită, nu eram convinsă că era chiar o magnolie, era între alte două tufe – copaci, de fapt – și-am zis că mi s-o fi părut. Dar gândul nu-mi dădea pace, știți voi, – dacă-i intră în cap ceva racului, nu-i mai scoți nici cu burghiul. Da’ poți încerca. 😁 https://aurablupu.wordpress.com/2021/03/10/alte-adevaruri-despre-rac/
Iar azi, că tot am ieșit la plimbare, am zis să dăm o tura până acolo, să mă conving. Proprietarul, un bărbat înalt, grizonat, cu ochelari, îmbrăcat elegant, (ca pentru o Paaszondag – duminica de Paște) era pe peluză; i-am cerut frumos voie să fac câteva poze, deși surprins, a zâmbit, a încuviințat din cap, și-a luat ceva din poștă și-a intrat apoi în casă. I-am simțit privirea de după perdeaua imaculată, io, încântată, mai că nu băteam din palme și nu țopăiam. Da, am avut dreptate, era o magnolie galbenă, minunată.
Pentru cei care sărbătoresc Paștele vă urez un Paște fericit și uite, vă pun și câteva poze cu magnolia înflorită în culoarea lui: galben. 💛💛💛 Nu-i așa că e frumoasă? 😁😍

Cu drag și cu iubire,
Aura.
04/04/2021

Postarea de ieri a stârnit multe reacții, iar din comentariile primite, am zis că-i musai să fac o completare la ceea ce-am scris. Nu era vorba despre mine, în primul rând, vă mulțumesc celor care m-ați consolat, încurajat, însă era vorba despre altceva (altcineva). Io și gura lumii ne-am reglat conturile demult, hă, hă! încă din primul volum din #TrăirileAurei (pe care-l puteți cumpăra de-aici https://www.libris.ro/librarie-online?fsv_77564=Aura+B.+Lupu )

iar despre gura lumii puteți citi aici ⬇

https://aurablupu.com/2018/01/30/gura-lumii/

Și să știți că noi toate suntem de vină, inclusiv io, că acceptăm, perpetuăm sau neglijăm și ignorăm felul în care se transmite un astfel de comportament, astfel de judecăți și bârfe, astfel de etichetări, astfel de convingeri despre femei. Nu-s de acord nici cu ”Dacă-s bârfită, sunt importantă”, nu, mersi, mă lipsesc de-o astfel de „importanță” și atenție, prefer să fiu neînsemnată, dar respectată de mâna de oameni care-s în cercul meu. OK, cele care am trecut prin viață și știm care-i treaba cu gura lumii, știm și să ne ferim, dar cu fătucile astea, care-s la început de viață, ce facem? Ce exemplu le oferim? De ce să le lăsăm impresia că nu-i nimic de făcut, când de fapt e? Pentru că e foarte simplu, în loc de judecăți, etichete, convingeri din astea transmise din generație în generație, de ce să nu fim noi cele care rupem lanțul ăsta și spunem „STOP!”? Să nu le mai bârfim ci să le încurajăm. Să nu le mai criticăm ci să le oferim din experiența noastră, să nu le mai ironizăm ci să le ajutăm, să le învățăm. Când vecina vine la tine și începe s-o bârfească pe cealaltă vecină, de ce nu o oprești să-i spui: „Nu mă interesează asta, uite, mie îmi plac copiii ei frumoși și educați, nu mă interesează că-n grădină are bălării și jucării împrăștiate peste tot”. Pentru că fiecare vorbă de ocară, fiecare etichetă, bârfă, judecată, poate fi contracarată cu o vorbă bună, cu o laudă, cu un exemplu bun. E divorțată? Bravo ei! Bine-a făcut, de ce să stea într-o relație nefericită? O bătea bărbatul? Biata de ea, ar fi bine s-o sun, s-o întreb ce face, dacă n-are nevoie de ajutor. Are bani? E bogată? Super, e și frumoasă, e și deșteaptă, ia să o iau ca exemplu. E plinuță? Poate are probleme de sănătate; e slabă, dacă nu are ce mânca? Ia să-i duc o farfurie de mâncare. Se aranjează? Se îngrijește? Felicitări, bine că știe ce-i important. N-are bărbat, n-are copii? Înseamnă că are altă menire pe lumea asta. Și exemplele pot continua la nesfârșit. Roata nu ne definește, nu suntem hamsteri, care-i musai să se învârtă la nesfârșit în cerc. Noi avem puterea și capacitatea de-a rupe roata, de-a ne transforma. Din femei care bârfesc, critică, invidiază, judecă, etichetează, hulesc, în femei care aplaudă, încurajează, sprijină, ajută, sunt un exemplu pentru alte femei.

Cu drag și cu iubire,

Aura B. Lupu

04/04/2021

Azi n-apuc bine să intru pe Facebook, nici cafeaua n-am apucat s-o beau, că mă pune Hitipuc să dau accept la una dintre cereri, mi s-a părut că semăna în poza de profil cu cineva pe care cunoscusem chiar alaltăieri și n-am mai verificat profilul, că deja bing-bing, mesaj privat. No, hai să-i răspund la salut, că așa-i frumos, deși abordarea prea familiară m-a iritat un pic. La următoarea întrebare deja m-am prins, era din categoria PPP, despre care am scris într-unul dintre articolele de care mi-a amintit, exact azi, tot feisbucu’. Cum le potrivește cine trebuie și cum trebuie, nu? 😁😉
Lăsând gluma la o parte, aveți grijă mai ales de ăștia mici, și pe internet, și-n viața reală, chiar zilele trecute o prietenă mi-a povestit cum două fetițe aflate la doi pași de casă, într-un părculeț, supravegheate prin geam de părinții lor, au fost abordate de un „nene”, să plece cu el să le arate – cică – niște iepurași. Ca noroc că pe altă bancă stătea un alt vecin, care le cunoștea și-a intervenit, au sunat apoi direct la poliție.

„Vă mulțumesc mult tuturor celor care vreți să mă cunoașteți. Apreciez interesul vostru. Da’ am câteva precizări (că no, așa-s io, musai să am păreri și obiecții).
Cei care-mi trimiteți cereri, dacă n-aveți poză de profil, dacă-n lista voastră-s doar gagici și la ocupație scrie director, sau veteran de război, văduv etc., nu vă mai obosiți. Săriți-mă. Scutiți-mă de efortul de-a vă șterge io din listă. Mulțumesc.
Dacă imediat după ce v-am acceptat cererea mă bombardați cu mesaje care-ncep cu papușiko, scumpi, dulceață 😜 (de prune?) și alte apelative de la care-mi crește glicemia, sau mă întrebați cum mă cheamă, câți ani am și de unde sunt 😒🙄😑… dați-vă singuri un șut în ce vreți voi (că dacă mă lăsați pe mine s-aleg… n-o să vă placă!) și dispăreți singuri din listă.”
Articolul întreg îl puteți citi aici⬇
https://aurablupu.com/2018/06/27/ppp/
Ambele volume din #TrăirileAurei le găsiți aici⬇
https://www.libris.ro/librarie-online?fsv_77564=Aura+B.+Lupu
Mulțumesc!

Cu drag și cu iubire,

Aura
02/04/2021

Câteodată am impresia că-n casa asta nu stau doar 5 suflete, ci o hoardă de tătari! M-am ridicat să aprind lumânarea (cu aromă de fructe de pădure), cât îmi fac meditația să-mi fie mai ușor să mă imaginez acolo, în mijlocul ei, într-o poieniță, da’ mi s-a dus pe copcă tot fengșuiu’ când am călcat pe-o jucărie din aia care face scââârț, prelung. Mă uit cu reproș la câine, care deschide un ochi, dă din coadă agale și se culcă la loc. Da, după ce m-a trezit dis de dimineață, țopăind și scâncind la ușa de la dormitor, acum, cu mațu’ plin, poate să doarmă, ce ticălos! Strângând jucăriile împrăștiate-n tătă casa, dau cu ochii de-o pereche de papuci. Mda, tac chitic, sunt ai mei, aseară mi-a fost prea lene să-i mai pun la loc. În hol însă, alte trei perechi mă așteaptă, puturoșii, n-au putut să și-i pună la loc? Las’ că văd ei ce le fac! 😁 Bombănind în continuare scutur blana de pe pat, plină de firimituri, Adrian s-a uitat aseară la meci, clar. Oare au câștigat? Am uitat să îl întreb, interesul meu pentru fotbal s-a stins când s-a oprit el să mai joace și nu-i mai puteam urmări loviturile din colț. 😁😜 Strâng două ambalaje, o sticlă de apă goală – sticlă, vorba vine, e de plastic, o pun la PMD, în sacul special https://aurablupu.com/2019/03/30/pmd/, în drum spre gang, prin bucătărie, mai găsesc câteva vase, vreau să le pun în mașină, vezi să nu, sunt puse alandala. Oftând, încep să le reașez, fac loc, pornesc mașina. În curte vreo două prosoape înșirate pe jos, șparlite de Max, care are obiceiul să le fure din stativ și să se joace cu ele, că doar n-are bugăte jucării! Ușa la gangul din spate laaarg deschisă, ăl’ mare a plecat la serviciu și, deși i-am zis de n-șpe ori să-nchidă ușa ce dă spre curte, ca de obicei, io vorbesc, io aud. Mai fac o cană de cafea, deschid și geamul, da-l închid rapid la loc, muncitorii de lângă casa noastră au început deja lucrul și cum altfel să începi dimineața la 7 fără să dai radioul pe maxim, nu? Mda. Pun muzică relaxantă, lumânarea arde încet, Max doarme fără grijă, am mai așezat prin casă, deci pot să mă apuc să meditez. OMMMMM.

S-aveți o zi minunată și-o casă fără hoarde de tătari.

Cu drag și cu iubire,

Aura.

01 aprilie 2021

PS S-avem o lună aprilie minunată și-o zi de-ntâi fără prea multe păcăleli. 😉

Brusc, mi-am dat seama că nu am încredere deloc, da’ deloc, în bărbații care vorbesc mai mult de 40 de minute, fără oprire, (mai ales) la telefon. 😁 Că noi, muierile, facem asta natural, e scris în ADN-ul nostru, cromozomu’ lu’ pește prăjit ne-mpinge să o facem (sau Hitipuc!), n-avem încotro, asta e. Dar când un mascul turuie continuu? Nțțț! Bărbatu-meu scoate rar o vorbă, două, e un taur-taciturn, de felul lui. Da’ uite că acum imi dau seama ce calitate mare-i asta. Pe lângă faptul că atunci când glăsuiește, glăsuiește bine, nici nu mă doare capul 😜😉 și mai e și de încredere. Că în unul din ăsta care turuie fără oprire, cu rost sau fără și melițează ca o moară stricată, n-am. Gram. Plus că m-ar durea întruna capul. 😁

#sămaișizâmbim
Cu drag și cu iubire,

Aura.

31/03/2021

No, io musai să recunosc că m-am înverzit. N-am înflorit, n-am înmugurit c-a venit primăvara, nu m-am înnoit de Paște, ci m-am înverzit. De ciudă. Când văd poze ba pe la cabane, ba pe la mare, ba pe la întâlniri cu prietenii pe nu știu unde, ba c-au fost la Spa, la mani-pedi, la coafor etc., din verde capăt o nuanță așa, mai vineție-prună. Să nu mai zic de văzut părinții, bunicii, frații sau nepoții, că aici, pentru noi, e și mai complicat. În Belgia au înăsprit iar! măsurile de „siguranță” (folosesc ghilimelele pentru că deja se bat cap în cap termenii ăștia), doar cu programare mai poți face cumpărături din magazinele neesențiale, n-ai voie să te întâlnești decât cu 4 persoane din afară, nu poți călători peste graniță, decât cu un motiv bine-întemeiat, între orele 24-5 nu ai voie să fii pe stradă, decât dacă mergi sau vii de la muncă sau ai – iarăși! – un motiv bine întemeiat. Buun, astea toate deja le știu de-un an de zile, ce văd însă acum, pentru prima oară, e regula următoare: „Je mag geen alcohol kopen na 20 uur ’s avonds.”, adică nu ai voie să cumperi alcool după ora 8 seara. Serios??? Care-i logica? Nu beau alcool, n-aș avea nicio problemă cu asta, că doar nu m-apuc să caut alcool ca disperata seara, în caz că aș rămâne fără (făceam asta cu țigările, recunosc), dar e stupid să adaugi o astfel de regulă, la care nu-i văd sensul. Ce urmează? La cât avem voie să mâncăm? La cât se dă stingerea și trezirea ni se impune deja, în ce magazine avem voie, la fel, unde să mergem și când, iar, însă uite că la muncă, unde-s sute de oameni, nu-i niciun bai să mergi, (chiar dacă nu te speli des pe mâini, așa cum se recomandă, nu? pentru că n-ai voie des la baie sau, când mergi, ești cronometrat), iar dacă vrei să mergi la o plimbare, în aer liber, ai voie doar cu 4 persoane, să păstrezi distanța de 1,5 m și să porți și masca. Încerc să înțeleg logica. Încerc să pricep. Toot încerc de-un an de zile. Văd însă poze cu distracție, veselie, întâlniri, întruniri etc., iar pe noi ne țin pe lesă, ne dau așa, din când în când drumul la lanț, dar nu prea mult. Iar acum vin cu regula asta nouă, că n-ai voie să cumperi alcool după ora 20. Ceva nu se mai leagă, ceva nu mai „clopăcește”, cum zicem noi, eu, Adi și băieții, în ro-flamanda noastră de buzunar. Recunosc că mă cam înverzesc de ciudă. Sper doar să vină și înflorirea aia, de bucurie, că de înnoit de Paște mi-am luat deja gândul, n-o să mă apuc acum să-mi fac programare ca să-mi cumpăr bulendre. Asta e, o să port ce am.

Cu drag și cu iubire,

Aura B. Lupu

27 martie 2021

#TrăirileAurei le găsiți aici:

https://www.libris.ro/librarie-online?fsv_77564=Aura+B.+Lupu

Mulțumesc!

Scărpinatul invers, umblatul cu fofârlica, jocurile de culise și povestitul pe la spate, fără să ai curajul să spui direct, în față, ce nu-ți place și te deranjează, ba
să mai și minți e, din punctul meu de vedere, lipsă de caracter. Nu-i doar un semn de slăbiciune, o greșeală de moment, ci e lipsa totală a coloanei vertebrale. Și mare brânză n-o să faci vreodată în viața aia ștearsă, insipidă și plină de frustrări a ta. Pe moment poți crede c-o să-ți meargă, c-ai păcălit, c-ai trecut cu bine peste vreo situație în care ai trișat, mințit, bârfit, exagerat, dar adevărul va ieși întotdeauna la iveală, cum iese groștiorul deasupra laptelui acru. Io una nu înțeleg mecanismul, ce anume te poate determina să nu ai integritate? Da, dom’le, nu îmi place moaca ta! Simplu ca bună-ziua, nu? De ce să începi cu scenarii și povesti de-a lela? De ce să țeși un adevărat păienjeniș? Să încurci ițele atât de tare, încât nici tu să nu mai știi ce-ai zis și să te contrazici? Ce rost are? Care-i scopul? Nu, io una nu-nțeleg. Păi nu mai bine zici direct? Detest jocurile de culise, semnele pe la spate, oamenii care se prefac, umblatul cu fofârlica și scărpinatul invers. Mai ales când nici nu există vreo miză, iar la final suntem, de fapt, toți păcăliți. 😉 Știți vorba aia, nici unul nu scăpăm ne, 😜, are grijă viața să ne rezolve pe toți.

Cu drag și cu iubire,
Aura.
23/03/2021

Io am stat mai ferită vreun an de zile, nu doar din cauza pandemiei, ci și din alte motive; am intrat în contact cu un număr restrâns de oameni, cu cei din cercul nostru de prieteni, câțiva pacienți, muncitorii care ne-au lucrat la casă și cei cu care-am dat nas în nas prin magazine sau pe coclaurile pe care le-am străbătut; iar acum, revenind printre oameni, într-un colectiv mai mare, de câteva sute, da, constat cu amărăciune că e fix așa cum îmi scria o cititoare, e plin de „scârbuțe arogante”. Credeam că pandemia ne-a făcut mai empatici, mai omenoși, mai înțelegători, că ne-a distanțat fizic dar ne-a apropiat sufletește. Cât de tutulucă am fost! (știți voi, „boala” mea veche și irecuperabilă! 😁😜 ). Nu s-a schimbat, din păcate, nimic. Suntem la fel de egoiști, aroganți, răi, invidioși, intriganți, preocupați doar de vârful nasului și propriul portmoneu, fără să vrem să aruncăm măcar o privire îngăduitoare, un zâmbet luminos, ce să mai zic de întins o mână de ajutor! Și astea sunt încă nimicuri, sunt probleme mult mai grave, despre care voi scrie la momentul potrivit. 😉 Însă ce vreau acum să scriu neapărat, este să nu uitați că orice om are și drepturi, nu doar îndatoriri. Când semnați un contract, citiți cu atenție fiecare frază, fiecare cuvințel. Nu înțelegeți ceva? Cereți explicații, amănunte, lămuriri. Nu vă lăsați induși în eroare, nu acceptați orice. „Că așa se face, că așa e aici” nu-i o explicație, nu-i un motiv suficient. Și nu e nici corect sau etic. Nedreptățile, abuzurile, discriminările, presiunile la care ești supus, situațiile stresante și cerințele absurde, chiar dacă ceilalți le acceptă, asta nu înseamnă că sunt firești, normale sau că și tu trebuie să le accepți. Deschideți bine ochii, ciuliți urechile, observați și nu vă resemnați. Un abuz, îmbrăcat într-un strai poleit, rămâne un abuz. O insultă, chiar dacă-i doar șoptită, rămâne o insultă. O remarcă discriminatorie, chiar spusă repezit și-n dialect, cu intenția clară să nu o înțelegi, e fix la fel cu una spusă clar și răspicat. Aveți grijă ce anume tolerați, ce anume acceptați. Pentru că „scârbuțele astea arogante”, care cred că ele fac legea, uită ceva: printre cei mulți care nu înțeleg, mai apare câte unu care chiar pricepe.

Un citat mi-a venit în minte, pe care, vai, ce fain ar fi să-l avem toți ca motto, măcar de-acum înainte: „Omul cu adevărat bun e cel care ar fi putut fi rău și n-a fost” – Nicolae Iorga

Cu drag și cu iubire,

Aura B. Lupu

20 martie 2021

„Draga mea, de câtva timp mă pregătesc să îți scriu.
Cărțile tale au fost citite “pe nerăsuflate“ (după cum afirmă chiar ea) de către mama mea. Este o mare admiratoare a ta, mi-a zis ce să îți scriu: i-a placut mult cum ai scris, limbajul folosit, sinceritatea ta. Citindu-te și-a amintit de bunica ei, care tot cam așa vorbea. I-a făcut mare placere să citească ambele cărți și zice că o așteaptă pe următoarea. Și mai zice să te grabesti, că ea are o vârstă 😃! (84 de ani împliniți).
Te pupăm și te imbrățișăm cu tot dragul și-ți dorim mult succes în tot ce faci!”

– Tocaciu Adriana și mama ei.

No, când vii ruptă de oboseală, plină de lehamite, cu stomacul întors pe dos de nervi și supărare și primești un astfel de mesaj, e momentul potrivit să-ți pui niște întrebări. Uite că vremea trece prea repede și nu-i timp de pierdut de-a lela. 😁 Mulțumesc Adriana, săru-mâna mama de 84 de ani a lui Adriana, să vă dea Dumnezeu mulți ani și sănătate! Ați fost niște mesageri, să știți! Pe lângă bucuria enormă ce mi-ați făcut-o, m-ați redirecționat spre drumul bun. 🙏💜 Vă pup și vă îmbrațișez și eu, cu mare, mare drag!

Cu drag și cu iubire,

Aura.

18 martie 2021

Am mai scris io despre felul ăsta de oameni în primul volum, la povestea cu diacriticele, https://aurablupu.com/2018/03/07/diacritice/

adică despre cei care, făcând zi de zi, ani și ani același lucru – și fiind deci mai experimentați – când dau de un novice, de-un amărât de începător, simt nevoia să-și demonstreze superioritatea, cu trufie, aere și ifose, de zici că-i meritul lor că le-a intrat ceva în tărtăcuță, făcând același lucru ani la rând. Și hai să zicem că au un merit, că n-au rămas la fel de proști, dar nu ăsta-i vreun semn de mare deșteptăciune, ci este ceva normal, obișnuit, firesc, ar fi de râsul curcilor să fie altfel. Când torni cu tolcerul, zi de zi, ceva, ceva musai să rămână, să se prindă nu? Ce însă e urât, „low” de-a dreptul, este când, pe lângă aroganța afișată, au grijă să-l facă, pe amărâtul de începător, să se simtă ca o râmă, ca o târâtoare fără minte, ca un idiot. Eh, chestia e că novicele ăla, după perioada de acomodare, se prinde de șmecherii. Și ia ghiciți cu cine se întâlnește în continuare? Cu ăla superiorul, cică experimentat. 😁  Tratându-i pe alții ca pe niște târâtoare, râme, omizi, 🐛 uită de unde au plecat și că toți la un moment dat au fost novici, începători. Or fi ajuns ei, vezi-Doamne, mai superiori, dar ar fi bine să se întrebe măcar o dată, oare atunci de ce încă târăsc? În timp ce uite că novicii ăia au devenit ceva, s-au transformat în fluturi, zboară. 🦋

Și mai este o diferența între târâtoare: cu ce anume se hrănesc. Unii viermi fac mătase. Alții? Fac un mare pârț când calci pe ei. 😉

Cu drag și cu iubire,

Aura.

16/03/2021

Am admirat întotdeauna oamenii cumpătați, molcomi, domoli. Oamenii care și prin vorbă își păstrează firea, vorbesc răspicat, rar, articulat, pe-un ton moderat. Io-s o repezită, îs toată un iureș și-o vâltoare, mă agit, mă enervez, mă ofuschez, vorbesc repede, uneori nici cuvintele nu le mai rostesc cum trebuie sau complet, le leg de-olaltă și cine știe ce combinații fac.😁 Dar apoi îmi dau seama că nu are rost. Că din fiecare experiență trebuie să iau ce am io nevoie, ce îmi folosește mie, nu să dau. Dau ce-mi prisosește, din prea-plinul meu, nu din ce-mi lipsește. E un joc perfid, cădem repede pradă lui, când ne agitam sau ne enervăm – chiar și cu motiv întemeiat –, ar fi tare bine să ne păstăm cumpătul și energia, în loc să o dăm. Știți vorba aia, inspiră adânc și numără până la zece, nu-i doar o vorbă aruncată în vânt, e bună de urmat. De asta admir oamenii înceți, molcomi, cumpătați. Ei își rezervă timp să reacționeze dar mai ales își salvează energia. Că te agiți, că te enervezi, ce rezolvi? Absolut nimic. Mai bine rămâi calm, studiezi, observi și analizezi. Și să știți că atunci, în momentele acelea de calm și liniște, chiar ai multe de învățat. Iar azi, deși prima oară m-am enervat,  mi-am dat apoi seama de un lucru foarte important: că nu-mi plac oamenii agitați. 😁

Cu calm, drag și cu iubire,

Aura.

16/03/2021

Fix-fixuc cum m-o făcut mama pe lumea asta, așa apar în poza de mai jos. Obosită, nefardată, plânsă, tristă, îngrijorată. Da, sunt blondă-feștită acum, dar am dovada – o șuviță – că din născare tot așa am fost, ba și mai blondă decât acum. Fără filtre, fără farduri, fără trucuri. Pe cine să mai păcălesc? 😁😜 Sunt după două nopți aproape nedormite și-o săptămână de rahat. Nu, nu mă plâng, mă bucur că măcar azi e o zi ceva mai bună. Am tras iar!!! o sperietură mare, de data asta n-a fost poliția federală, ci am ajuns cu Max la medicul de gardă. A vomat și a fost aproape leșinat. Ce m-a speriat cel mai tare a fost gingia albă, băloasă, știam că asta nu-i bine defel. Acum și-a mai revenit, deși mănâncă destul de rău și nu mai e la fel de energic. O să se facă bine, e musai. 🙏
Ascundem lucrurile neplăcute, scriem și afișăm doar ce-i frumos și ne convine. Ajungem să ne vedem față în față și să nu ne recunoaștem după pozele afișate pe feisbuc, tărâmul unde toți suntem extraordinari și minunați. 😜 Eh, uite că io-s fix-fixuc așa cum mă vedeți în poza de mai jos. Obosită, plânsă, tristă, îngrijorată, după o săptămână de rahat.
Voi? Cum sunteți?
Cu drag și cu iubire,
Aura.
13/03/2021

No, bun, o să urmeze un articol mai lung, dacă credeți c-o să aveți răbdare, continuați să citiți, dacă nu, săriți-l, decât să citiți doar un fragment pe baza căruia să-mi comentați aiurea pe „facebuc” mai bine dați-i pace. Am primit câteva sfaturi care chiar mi-au adus zâmbetul pe buze – și vă mulțumesc pentru asta – cum că probabil simptomele descrise în articolul anterior sunt de la astenia de primăvară. 😁😂 Da, probabil de la astenia de primăvară mi se trag și de la vreo 7 polițiști federali care mi-au împânzit casa marți, dis de dimineață. Făcând haz de necaz, experiența e benefică, cum altfel o să pot io relata într-un viitor roman despre o percheziție, o descindere a poliției și întâlniri cu avocați, dacă nu aveam habar cum e? Apreciez foarte mult mesajele voatre de încurajare și gândurile bune transmise, vă mulțumesc din suflet tuturor!

E clar acum că a fost o neînțelegere, au fost mai multe descinderi în același timp, la diferite adrese, care toate au avut un numitor comun: numele individului de la care am cumpărat noi casa, turcul care a fost arestat marți dimineața și este cercetat acum – din păcate, zic io! – în stare de libertate. 🙄😨 Motivele oricum nu ne privesc pe noi dar sper din tot sufletul să primească ceea ce merită, pentru că unul dintre motive mă atinge rău, rău de tot: exploatarea și neplata angajaților, adică exact ce-am fost io 5 ani de zile. Nu prea înțeleg nici cum de l-au eliberat, cu un dosar atât de greu, dar nici asta nu mă privește. Mă privește doar trauma suferită, neînțelegerea ivită și daunele produse, de asta am și contactat un avocat.

Uite cum, chiar și după zece ani mi se adeverește că instinctul meu nu m-a înșelat. Din momentul în care am pus piciorul aici, în casa asta, am simțit un sentiment de respingere, am și scris despre asta, îmi venea câteodată să-i dau foc la câte probleme am avut cu ea. Pentru că încă înainte să ne mutăm, după ce creditul a fost aprobat, am semnat contractul de vânzare-cumpărare la notar, banii au fost transferați și-am stabilit de comun acord data mutării (la sfârșitul lunii noiembrie), când eram deja cu toate catrafusele strânse, mașina de mutat pregătită și contractul de închiriere de la fosta casă încheiat, individul ne-a întrebat dacă n-am putea amâna mutatul cu doar o zi. Și acum îi văd moaca spășită și-i aud glasul mieros. L-am refuzat categoric și i-am cerut explicații imediat, a început atunci s-o scalde că nu-i nicio problemă, doar că pe data de 2 decembrie vine o comisie în control, că a avut niște probleme dar că s-au rezolvat între timp. Știu că atunci i-am zis că, în cazul în care nu pot să mă mut când ne-am înțeles, cu toate catrafusele și noi 5, cu câine cu tot, mă înfățișez la ușa lui și intru, acolo dorm, acolo stau, la el acasă, l-am și amenințat, recunosc. A dat înapoi, ne-am mutat aici și într-adevăr în 2 decembrie mi s-a umplut casa de agenți din Gent, care la fel ca acum, au cercetat fiecare colțișor, l-au obligat să rezolve igrasia care-a explodat după ce ne-am mutat, i-au cerut să injecteze pereții cu spumă, să izoleze șemineurile și să repare câteva prize. M-am dus atunci la primărie, pentru că trebuia să ne înregistrăm la noua adresă dar și ca să mă conving că e totul în regulă, deși notarul, înainte să semnăm actele, ceruse avize peste avize iar totul ieșise ok. Eh, surpriză, nu era! Casa fusese declarată nelocuibilă și i se impusese turcului să rezolve toate problemele înainte să o vândă. Cum și de ce primise avizele, habar n-am, e clar că făcuse și atunci mișmașuri, comisia venise să constate că totul era cum trebuia. Ne-au dat permisiunea să locuim totuși pentru că au văzut că eram oameni de treabă (cam proști, ce-i drept!) cu mențiunea ca toate cele pomenite mai sus să fie rezolvate, pe cheltuiala turcului, în termen de o lună. La o lună a venit cineva de la primărie să constate dacă a respectat învoiala și atunci am aflat, doamna care venise mi-a spus că, dacă am fi văzut ce-a fost în casa asta înainte de renovare, n-am fi cumpărat-o în veci! Că era un krot, un bordei cum am veni, o dărăpănătură, un cuib de emigranți în care, în fiecare cameră stătea câte-o familie, că aducea mereu alți și alți chiriași, le făcea adresă și-apoi plecau, și aducea alții, și tot așa. Și asta în 2010! Deci cei de la primărie știau ce învârte nenea turcul încă de atunci! A fost o muncă grea s-o „deparazitez”, să scap de energiile alea acumulate, nu vorbesc de investițiile financiare, dar uite că, exact când am crezut că am scăpat, am prins drag de ea și-am început în sfârșit să mă simt acasă, s-a întâmplat ce s-a întâmplat.

Oricum, dacă după zece ani turcul plătește pentru toate nelegiuirile lui, cu riscul de-a fi catalogată rea și afurisită, să știți că io mă bucur. Cu tot cu încurcătura produsă, cu șocul suferit de vizita neașteptată a poliției, dacă se face dreptate, eu sunt mulțumită că, într-un final, și-au făcut totuși datoria. Chiar și după zece ani!

Cu drag și cu iubire,

Aura.

06 martie 2021

Unda de șoc abia de ieri am început s-o resimt. Amețeli, durere în tot corpul de parcă cineva m-a bătut, stări de vomă, dureri în spate ce radiază din rinichi, ard parcă, nu mai dor, mi-e frig tot timpul, (io care aveam bufeuri până acum!), îmi vine să plâng continuu, caut filmulețe amuzante doar ca să schimb setarea minții, mă duc la serviciu și mă concentrez pe numărat, pe mișcări mecanice care sa-mi alunge gândurile, ieri, la un moment dat mi-am dat seama că, în timp ce lucram mă legănam ca o rățușcă, știți cum fac copiii când caută alinare, se leagănă singuri, no, cam așa și eu. Inconștient revenim la gesturile de consolare cunoscute, ne agățăm de orice ne aduce un strop de siguranță. Am un déjà-vu, clar, mi-au ieșit la suprafață amintirile mai vechi, traumele de atunci au fost reactivate. Să te simți hăituit, ca un sclav pe urmele căruia mișună dulăii și care aleargă disperat dar n-are unde să se ascundă, sentimentul că n-ai un locșor al tău, cât de mic, unde să te simți în siguranță, e cumplit. Când aud soneria mă ia cu amețeli direct, inima galopează ca un cal de curse, urechile încep să-mi țiuie și mi se face rău. Azi mergem la avocat, aseară am fost la medic, am nevoie iar de somnifere și de calmante, plus de un psiholog, singură nu mai pot face față, e mult prea greu. Mă bate tot mai des gândul să vând casa asta, prea multe probleme au fost aici de la început și până acum, s-au adunat prea multe. O să vedem. Când io am fost exploatată ca un sclav și munceam 16 ore pe zi, 7/7, unde-au fost nenea polițiștii federali? Când am depus plângere pentru încălcarea drepturilor omului la Brussel, știți ce răspuns mi-au dat atunci? Că nu-i suficient de gravă încălcarea ca să pornească o anchetă, că totuși m-au plătit cu 4,5 euro pe oră, mi-au dat mâncare și mi-au oferit adăpost… Într-un fel experiența asta e benefică, aduce multe amintiri la suprafață care trebuie lucrate, vindecate, plus că cine știe, poate măcar așa o să mă îmbogățesc, într-un final, și eu. Că din muncă grea, cinstită, văd că n-am nicio șansă, ba din contră, nici măcar să mă simt în siguranță în casa mea nu mai pot.

Aura.

05 martie 2021

Sunt momente în viață când primești câte-o lovitură atât de grea încât ori rămâi împrăștiat pe caldarâm, ori te aduni cu fărașul de pe jos, te scuturi de praf și mergi înainte. Evident c-aș prefera mersul ăsta înainte fără șutul în cur, dar am învățat – în nu chiar puținii mei ani de viață – că orice întâmplare vine să te învețe ceva. Și da, după ziua de azi, care de departe a depășit toate cele petrecute în 2020, am învățat că nu ești cu adevărat în siguranță, nicăieri. Nici în orașul în care trăiești de un deceniu, nici în țara adoptivă în care credeai c-o să-ți fie mai bine, nici măcar în propria ta casă, cumpărată și plătită nu doar cu bani și-n rate, cu muncă și sudoare, ci și cu tot timpul petrecut departe de cei dragi, în singurătate de multe ori, cu dor, frustrări, multe lacrimi, efort continuu și constant. Și hai că astea le accepți, le știai de la început. Dar nesiguranța, sentimentul că de fapt nici nu-i a ta și asiști neputincios la răscolirea ei, te răscolește rău de tot și pe tine. Când îți dai seama că cuibul tău, „my save place”, nu mai e atât de save, e un sentiment copleșitor. Te uiți, auzi, privești și parcă vezi un film prost, o parodie, nici nu știi ce să crezi. Îți stăpânești plânsul, tremurul, urmezi ordinele, dar simți cum încet, încet, începi să te revolți. La mine în casă? Nu-i posibil! E, uite că e, cu poliția federală și-un mandat de percheziție, e. Cred și sper în continuare că a fost o greșeală. Au plecat cum au venit. Au deschis dulapurile, sertarele, cameră cu cameră, din beci și până în pod, fără să găsească nimic și fără să ne ofere explicațiile cerute, motivul pentru care au intrat în felul ăla în casă noastră, la 7 dimineața io mă pregăteam să plec la serviciu, Adi ieșea din baie, dezbrăcat, Sergiu plecase deja la muncă iar Vlad încă dormea. Ne-au cerul să ne adunăm în sufragerie, cu telefoanele pe masă, unul dintre ei s-a așezat comod pe canapea, fără să ceară voie, pe noi ne-au tratat ca pe niște criminali, am asistat neputincioși cum s-au perindat prin toată casa și-au verificat fiecare colțișori. Noroc că Vlad, deși ridicat brusc din pat și somnoros, s-a dezmeticit și-a insistat de mai multe ori să ni se explice de ce, până când, cucoana ce-mi răscolea prin dulap s-a rățoit că nouă să ne pară bine că nu suntem încătușați ca alții, în același timp. Tot Vlad i-a servit-o că dacă vor să facă asta, trebuie să aibă un motiv bine întemeiat. S-au potolit destul de repede, au plecat cum au venit, evident că n-au găsit ce se așteptau să găsească și erau cam șucăriți. Oricum, și eu am pierdut o zi de lucru din cauza lor și încă tot nu ne-au lămurit ce-au căutat.
Iar acum, relatarea mea fantastică, pe care încă nu am îmi vine să cred că am trăit-o cu adevărat, are o încheiere mai specială: HELP! Știe careva un avocat bun?
Mulțumesc!
Aura.
2/03/3021

Mâinile obișnuite mai mult să scrie, să trebăluiască prin casă, să facă muncă ușoară și fără bătături în palme, acum sunt tăiate, zgâriate, roșii și umflate. Umerii ard, spatele doare, picioarele tremură, ochii sunt împăienjeniți. De când au fost suficient de puternice, mâinile astea au cărat găleți cu apă, au tăiat lemne, au ștricălit, au cusut, au bucătărit, au șters, au frământat, au stors, spălat, zugrăvit, călcat, vopsit. Au făcut și au muncit de toate. Au și mângâiat, masat, au alinat durere, au și aplaudat. De-o săptămână mâinile astea au cărat, împachetat, ridicat, numărat, manevrat. Acum, tăiate, zgâriate, roșii și umflate, tastează. Butonează. Transmit. Neobosit. Mâinile spun multe despre oameni. La fel ca ochii, spun povești nespuse, oglindesc dureri. Uneori o viață întreagă se adună în căușul lor.
Mi-am dorit dintotdeauna mâini frumoase, cu degete lungi, subțiri, cum am văzut io într-o carte veche, veche, cu sfaturi pentru femei. Acolo, într-o fotografie alb-negru erau prezentate cele mai frumoase mâini din lume – ale lui Marlene Dietrich, pe atunci – și câteva sfaturi din partea ei cum să-ți păstrezi mâinile catifelate, albe, moi. Bineînțeles, n-am avut. Mâinile muncite arareori sunt și frumoase, delicate, n-ai cum să le păstrezi intacte.
Fiecărei zgârieturi, rid sau tăietură însă-i mulțumesc. Și-s mulțumită, satisfăcută că mâinile astea încă mai pot munci. Din greu.

Cu drag și cu iubire,
Aura.
26/02/2021

Indiferent ce faci pe lumea asta, fă-o cu drag! Că dai cu mătura, că proiectezi nave spațiale, că îngrijești copii sau conduci un autobuz, că pilotezi un avion sau ai grijă de-o turmă de oi sau orice altceva ai face, fă-o cu drag! Dacă o faci de mântuială, încrâncenat, încruntat și fără chef, mai bine nu o face. Pune un strop de bucurie, pune o țâră de entuziasm, un dram de zâmbet, fredonează-n gând, roagă-te, concentrează-te pe ceva bun. Știu că nu-i întotdeauna posibil, dar încearcă măcar atunci când poți. Nu toate muncile-s ușoare, unele te storc, te epuizează, dar învață să-ți dozezi puterile și încearcă să te reîncarci. Când munceam 16 ore pe zi, 7/7, ca să rezist mă gândeam la Adi și la băieți, la revederea noastră, la fețele lor fericite, la ochii lor mari când deschideau valiza plină cu ciocolată, pe care apoi o drămuiau, să le ajungă până iar primeau. Îmi imaginam cum mă strâng în brațe toți trei și parcă le și simțeam mirosul. Sau evadam într-un câmp cu flori sau pe o plajă, într-o pădure sau pe un vârf de munte. Oriunde voiam, călătoream cu gândul iar munca, chiar dacă era grea, epuizantă, devenea parcă mai ușoară.
Gândește-te la colegii tăi, ai grijă de cel de lângă tine, fii atent, ușurează-i munca dacă poți, iar dacă nu, măcar zâmbește-i. Și asta contează uneori neașteptat de mult.
Indiferent ce faci pe lumea asta, ce prestezi, fă-o cu drag. Și nu uita că înainte de-a fi un angajat, un șef, un patron, un muncitor, în primul rând ești OM. Și-ar fi tare fain să și rămâi. 😉

Cu drag și cu iubire,
Aura.
25/02/2021

Mai iau o înghițitură din cafeaua fierbinte. A doua cană, deja. Încep să mă dezmeticesc. Mașinile trec una după alta, sunt cei care încep munca de la 6 dimineața. Mă număram cu ceva timp în urmă și eu printre ei, acum, că încep doar de la 8, e un lux. Max se întinde și mă împinge cu lăbuțele, să-și facă loc, deși mare parte din canapea tot el o ocupă. Știe deja că o să plec și cred că de asta mă tot împinge, de parcă ar zice „Du-te, du-te odată, mama denaturată și rea ce ești!”. Nu scap nici de privirea lui supărată. Sufăr în tăcere și mai iau o gură de cafea, care nu mai are niciun gust. Experimentul ăsta al meu nu știu zău ce șanse de reușită are. Fiecare lucru e bine să-l faci la vremea lui. Ieri priveam cu admirație și nostalgie o fătucă slabă, ce ridica fără efort lăzi grele, le manevra de parcă erau pline cu puf, nu cu șuruburi. Și-mi aminteam cum mă învârteam și io ca o sfârlează cu baxurile din depozit și le încărcam în tirurile ce așteptau să plece cu comanda. Acum privesc. Și oftez. Da, fiecare lucru-i bine de făcut la vremea lui.

Cu drag și cu iubire,
Aura.
25 februarie 2021

Știți ce avantaj ai când ești scriitor? Poți, după bunul tău plac, să-ți creionezi cum vrei personajele, să le împrumuți din viața reală și să le bagi între coperțile unei cărți. Și uite cum faci rost ba de o zână, ba de-o vrăjitoare, ba de-un prinț sau de un vârcolac. Dacă-i cuminte trăiește până la final, dacă te enervează, după două capitole îl omori rapid, dacă e obraznic și nesimțit tare îi rezervi niște chinuri și-un destin cumplit. Orice om care-ți iese în cale e un posibil personaj. Mai faci rost și de niște nume, trăsături, caractere. E fain să fii scriitor. Iar dacă ești „undercover”, e și mai fain. Pentru că vezi oamenii fix așa cum sunt. Buni, răi, prefăcuți, inimoși, frumoși la chip dar urâți la suflet, falși, miorlăiți sau săritori. Complet dezinteresați de ce sau cine ești sau, din contră, mult prea băgăreți, care cred că dacă le spui ceva, ai încredere în ei. Unii care te ajută doar pentru că așa-s ei, buni. Alții care-și râd în pumni și se distrează că ți-e greu. Dar toți, indiferent cum sunt în viața reală, vor ajunge personaje. Pozitive sau negative, asta depinde doar de ei…