Am mai scris io despre felul ăsta de oameni în primul volum, la povestea cu diacriticele, https://aurablupu.com/2018/03/07/diacritice/

adică despre cei care, făcând zi de zi, ani și ani același lucru – și fiind deci mai experimentați – când dau de un novice, de-un amărât de începător, simt nevoia să-și demonstreze superioritatea, cu trufie, aere și ifose, de zici că-i meritul lor că le-a intrat ceva în tărtăcuță, făcând același lucru ani la rând. Și hai să zicem că au un merit, că n-au rămas la fel de proști, dar nu ăsta-i vreun semn de mare deșteptăciune, ci este ceva normal, obișnuit, firesc, ar fi de râsul curcilor să fie altfel. Când torni cu tolcerul, zi de zi, ceva, ceva musai să rămână, să se prindă nu? Ce însă e urât, „low” de-a dreptul, este când, pe lângă aroganța afișată, au grijă să-l facă, pe amărâtul de începător, să se simtă ca o râmă, ca o târâtoare fără minte, ca un idiot. Eh, chestia e că novicele ăla, după perioada de acomodare, se prinde de șmecherii. Și ia ghiciți cu cine se întâlnește în continuare? Cu ăla superiorul, cică experimentat. 😁  Tratându-i pe alții ca pe niște târâtoare, râme, omizi, 🐛 uită de unde au plecat și că toți la un moment dat au fost novici, începători. Or fi ajuns ei, vezi-Doamne, mai superiori, dar ar fi bine să se întrebe măcar o dată, oare atunci de ce încă târăsc? În timp ce uite că novicii ăia au devenit ceva, s-au transformat în fluturi, zboară. 🦋

Și mai este o diferența între târâtoare: cu ce anume se hrănesc. Unii viermi fac mătase. Alții? Fac un mare pârț când calci pe ei. 😉

Cu drag și cu iubire,

Aura.

16/03/2021