O femeie nu-i puternică pentru că-și ascunde lacrimile, emoțiile, suferințele. E puternică tocmai când și le arată. Tocmai când, în ciuda lor, se ridică de jos, se scutură de praf și-o ia de la capăt. Tocmai când, cu vânătăi, cu urmele lacrimilor scurse pe obraz, cu rimelul întins și buzele crăpate, nu se ascunde în viziună, ca un animal rănit ce-și linge rănile, ci iese afară și-și înfruntă demonii. Căzută la pământ, sub un pumn bine țintit, cu urma lui simțind cum înflorește în binecunoscuta vânătaie, pe care-o acopeream apoi cum puteam cu un strat gros de fard sau o ascundeam după niște ochelari mari, fumurii, mă ridicam. De fiecare dată. Nu rămâneam, chiar dacă durea ca naiba, la pământ. Nu renunțam, chiar dacă scrâșneam din dinți de durere, să mă ridic și să-l înfrunt. Să-l privesc în ochi. Demonul însă, sub privirea mea, mai arzătoare decât tot iadul lui, cobora ochii. În pământ. Nu avea curajul să mă mai privească în ochi. O femeie nu-i puternică atunci când plânge pe ascuns, își camuflează vânătăile și-și ascunde – de cele mai multe ori, chiar și față de ea însăși –, emoțiile, traumele, suferințele. E puternică tocmai când le scoate la suprafață, le înfruntă și le vindecă. O femeie e puternică când, în cele mai grele momente din viața ei, privește spre cer, zâmbește și șoptește: „Mulțumesc!”.

Cu drag și cu iubire,

Aura

07/03/2021

PS #TrăirileAurei sunt la un click distanță, pe link-ul de mai jos.

Mulțumesc!

https://www.libris.ro/librarie-online?fsv_77564=Aura+B.+Lupu