Ajung în piață. Trec repede pe la tarabele care mă interesează, nu pot zăbovi, Elnara mă așteaptă. Azi e 16, a împlinit o lună, Doamne, cum zboară timpul! Cumpăr grăbită ce am nevoie, vânzătorii prietenoși mă îmbie cu bunătățile lor, cred că până ajung în celalalt capăt, mă satur. Mi-e rușine să-i refuz, mai ales când strigă: „Mevrouw, mevrouw, u moet dit echt proeven!” și toată lumea se întoarce să mă privească. Oare chiar atât de hămesită arăt, de toți mă îmbie cu câte ceva? râd io, în gând. O doamnă îmi întinde o carioca, mă uit chiorâș, ce pana mea vrea să fac cu ea? Că doar n-oi ronțăi acum și carioci! Și-apoi ridic privirea și văd tabla imensă ce tronează în mijlocul pieței. Instant îmi dau lacrimile când văd ce scrie. Îi spun că aș vrea să scriu ceva în limba mea, mă îndeamnă s-o fac, zâmbind. Scriu textul, doamna-mi mulțumește când îi înapoiez carioca și-apoi mă îmbrățișează. Mă opresc pe o bancă, încă plângând.

Am nevoie de timp să mă liniștesc. Nu pot să mă întorc încă acasă. La cele trei minuni.

Doamne, cât ești de mare și bun!

„Kanker draag je niet alleen”

Așa e, prin cancer nu treci singur. E mereu cineva care te ajută, de sprijină, te încurajează. Și cât de mult contează!

Cu drag și cu iubire,

Aura B. Lupu

16/10/2025