Să fiu martoră la prima săptămână de viață a Elnarei a fost un privilegiu și-o bucurie fără margini. Să-i văd primele grimase, să-i veghez somnul, să-i schimb scutecele, să-i aud vocea prinzând tot mai multă putere, să mă impacientez alături de părinți la plânsetele ei (dar reușind cumva s-o potolesc, provocând alte lacrimi și întrebări,„Da’ la tine de ce tace și la noi nu?” ), s-o legăn și s-o țin în brațe, să-i fac masaj și să-i văd ochișorii mirați la fiecare atingere, e ceva magic. Unic. A fost o săptămână intensă, parcă a trecut un an, nu doar o săptămână, noțiunea timpului se schimbă în astfel de momente, se prelungește, se întinde, timpul capătă altă dimensiune. Dar e și foarte obositor. N-o să vă mint prezentându-vă doar partea frumoasă, să știți. Să îngrijești un bebeluș e frumos, e unic, e magic, dar e și greu, nu-i doar cu gângureli, curcubeie și unicorni. Cine vă spune asta, minte. Pentru că e și cu multă oboseală, cu caca, vomă, plâns care nu poate fi potolit, epuizare, dureri, îngrijorări. Și neliniște constantă. Dacă am făcut ceva greșit? Dacă n-am șters-o bine la funduleț? Dacă n-a râgâit cum trebuie? Dacă n-a supt destul? Dacă… Întrebări, griji, neliniști la fiecare scâncet, la fiecare plânset, la fiecare suspin. Este o responsabilitate enormă să ai pe mâini un suflețel, un nou-născut. Iar lumea nu se oprește în loc ca să te lase pe tine să-ți vezi doar de îngrijitul bebelușului tău. A, nu, ca proaspăt părinte trebuie să mergi și la muncă, trebuie să speli, să faci curat, să ai grijă de casă, de plătit facturi, de mers la cumpărături, de rezolvat cu actele și partea administrativă care-i extrem de stufoasă și încâlcită. Este adevărat că ai și ajutor, de la o bunică , de la moașă, de la medici, însă tot este greu. Obositor. Epuizant. Cu tot cu ajutor.

A fost o bucurie să fac parte din prima săptămână de viață a Elnarei. O binecuvântare. Dar m-am bucurat să mă-ntorc la căsuca mea. Săptămâna viitoare va fi oricum mai ușor pentru ei, Vlad are concediu și e bine să rămână doar ei trei. La nevoie, aici sunt, pentru ei.

A fost necesar să mă întorc, pentru mine, pentru ei, pentru Adi, dar mai ales pentru că un alt suflețel mi-a simțit lipsa, acut. Nu vă pot descrie bucuria lui când ne-am văzut și când a înțeles c-o să mă întorc acasă, cu el. Nu s-a mai dat dus din brațe, de parcă voia să se asigure că n-o să mai plec.

Există un timp potrivit pentru toate. Important e să-l simți.

Știți vorba aia, nu? Musafirii vin, stau, da’ mai și pleacă.

Cu drag și cu iubire,

Aura B. Lupu

27/09/2025