Cei mai veseli oameni, care postează doar glume și bancuri, care zâmbesc continuu și râd mereu, care apar pe rețelele sociale plini de viață și într-o fericire continuă, mereu fericiți, mereu zâmbitori, strălucitori, minunați și extraordinari, care vor să ne lase impresia că viața lor e roz bombon cu picățele și-o sărbătoare fără sfârșit, sunt și cei mai deprimați și triști, deopotrivă.

O prietenă mă întreba zilele trecute dacă-s ok, i-am răspuns că-s cam deprimată. S-a întâmplat ceva? s-a neliniștit ea. Nu, nu s-a întâmplat nimic. E ceva absolut normal să fiu, chiar și fără motiv, tristă. Deprimată. Fără niciun chef. Când mă retrag în cochilia mea și vegetez. Să nu vă închipuiți că plâng în hohote și mă tăvălesc pe jos, asta o fac doar când am motive de tristețe. Când însă sunt pur și simplu tristă, din senin, atunci doar stau cu ea, cu tristețea, și-o observ. N-o alung, n-o neg, n-o analizez. O observ, cum aș observa o insectă. Nu-mi pun întrebări, „De ce ești tristă, Auruc?”, ci mă las să fiu. Și nu doar tristă, orice emoție care mă lovește, din senin, o las să fie, să se manifeste.

N-am fost mereu așa. Înainte mă impacientam, făceam orice să scap de ea, să ies din starea aia nașpa. Și, mai ales, când cineva mă întreba dacă-s ok, răspunsul era: „O, daaa, desigur, sunt suuuper ok!”. Pe naiba!

Dați-vă voie să fiți și ne-ok, să fiți triști, furioși, deprimați, fără chef, nu mascați starea proastă cu zâmbete false și glume. Vă invalidați sentimentele iar negându-le, nu înseamnă că dispar. Mascatul nu ajută. Zâmbetele largi nu păcălesc. Poate pe ceilalți, dar pe voi înșivă doar vă adâncesc. În negare, în neacceptare. În neant. Din care, cu toate bancurile din lume, cu toate glumițele și râsetele false, va fi greu, foarte greu să mai ieșiți.

Aura B. Lupu

02/08/2025