M-ai păcălit o dată, eh, asta e, se întâmplă tuturor. E vina mea, norocul tău. Dar când mă mai fraierești și-a doua oară, gata. Aici nu mai e chestie nici de noroc, nici de vină. E prostie. Punct. Și-o meriți, cu vârf și îndesat.

Așa-i și cu încrederea. O acorzi, da’ cui merită. Nu rămâi credul o viață întreagă, și-apoi te vaieți c-ai fost tufut de ea. Ai fost, că a avut pe cine și că te-ai lasat. Că n-ai noroc, că ești ghinionist, că n-ai parte de circumstanțe favorabile etc. sunt niște scuze lamentabile, pentru cei care se lasă păcăliți mereu. Care, orice fac, ies în pagubă.

Pe cei care se întreabă: „Da’ cum de m-a păpat leul în junglă?” regret să vă informez, dar aveți o mare, mare problemă. Aveți ceva lipit pe frunte. Nu, nu-i o stea, din păcate.

Nu-i ghinion, nu-i karmă, nu-i neșansă. E altceva, mult mai banal. E doar prostie. Din care, totuși, nu-i niciodată prea târziu să te trezești. Iar asta o știu din proprie experiență, credeți-mă, pentru că mult timp am avut-o și io lipită pe frunte.

Cu drag și cu iubire,

Stan-Pățita,

Aura B. Lupu

12/07/2025