Azi Max a făcut 5 ani. 5 ani de bucurii și zburdălnicii, de joacă, râs și voie bună. Cu moaca asta a lui, cu ochii atât de expresivi și cu toate figurile pe care le face, n-ai cum să nu-l iubești. N-ai cum. E doar un ghemotoc de blană, dar c-o inimă uriașă, plină de dragoste necondiționată. Chiar acum, în timp ce scriu, e lipit de mine. Îi simt respirația, tresare în somn, iar mâna mea se întinde automat să îl mângâie. Că plec 5 minute sau 5 ore, pentru el e la fel, când mă întorc se bucură cu-aceeași intensitate. De 5 ani e dependent de mine. Cel de la care l-am cumpărat ne-a avertizat, ba chiar ne-a îndemnat să alegem altă rasă: „Pudelii sunt foarte atașați de stăpân, nu-i prea poți lăsa singuri acasă.” Știam deja, 14 ani ne-am bucurat de compania și iubirea lui Edi. Dar Max e și mai și. E total dependent. Dar și noi de el. Mai ales eu. Poate că nu-i tocmai normal, nici potrivit, să iubești așa de tare un câine. Poate. Însă mie, sincer, nu-mi pasă. E potrivit pentru mine. Vorba aia: „Cu cât cunosc oamenii mai bine, cu-atât prefer câinii. ” Măcar cu ei știi din start cum stau lucrurile: te place, se gudură pe lângă tine. Nu te place, te mușcă. Simplu ca bună-ziua.

Cea mai bună decizie pe care-am luat-o acum 5 ani a fost să-l primim în familia noastră pe Max.

La mulți ani, cățel năzdrăvan!

Cu drag și cu iubire,

Aura B. Lupu

24/07/2025