Am visat mereu să pot să călătoresc în timp. Și totuși, uite un moment în care n-aș vrea să mă întorc. Deși se poate presupune că-i un moment fericit, nu era. Acum, privind din viitor, mă uit cu milă la femeia aia care credea că-i fericită. Bine, era, într-un fel ingenuu, simplu, tocmai ce se căsătorise cu iubirea vieții ei, dar habar n-avea ce-o așteaptă. Credea, naiv, că totul va fi bine de-acum. Că vor pleca împreună peste mări și țări, că suferințele s-au sfârșit și vor trăi fericiți și fără griji până la adânci bătrâneți. Când, de fapt, adevăratele încercări și greutăți de-abia începeau…
Asta-i perioada despre care n-am (prea) scris. Pe care încă trebuie s-o explorez, s-o integrez și s-o accept. Acolo-i atâta durere, atâta suferință, atâta umilință și zbatere, încât mi-e frică, foarte frică s-o fac. Știți că mă tem de durere. Dar a venit momentul s-o înfrunt. Pentru că acolo, unde-i durerea cea mai mare și suferința cea mai adâncă, e și vindecarea de care am nevoie.
Munca asta, cu tine însăți, nu se termină niciodată. Lăsăm să se aștearnă praful, închidem întâmplări dureroase prin sertare, ermetic, crezând, sperând c-o să dispară din memorie. Din păcate nu-i așa, pentru că vine altă întâmplare, identică, ce te răvășește. Arcul sare, sertarul se deschide și ești invadat de tot ce ai crezut, sperat că ai șters cu buretele și ai uitat.
Mă uit acum la femeia din poză cu milă, dar și cu multă, multă iubire și înțelegere. O iau în brațe și-i șoptesc: asumă-te, fată dragă! Fruntea sus. Abia de-acum o să știi cu-adevărat ce-i suferința. Pregătește-te. O să faci față.
Cu drag și cu iubire,
10/07/2025
Aura B. Lupu 
Lasă un comentariu