Când citesc povești cu violență domestică, ce-mi este atât de familiară, recunosc totul: nodul din gât, tremurul incontrolabil, vocea strangulată, respirația întretăiată, frica paralizantă. Dar cel mai mult și cel mai tare doare nu amintirea pumnului din burta gravidă, nu scuipatul pe obraz în plină stradă, nu umilința înjurăturilor murdare, nu palma fierbinte ce-mi smulgea desuurile, aceeași palmă care tocmai mă lovise și care acum mă abuza altfel, nu, nu amintirile astea dor cel mai mult. Ci neputința. Lipsa puterii fizice de-a riposta. De-a te putea apăra singură. Asta doare al naibii de tare. Și simt cum furia crește, clocotește în mine și-mi doresc ca, brusc, toate femeile abuzate, violate, bătute, umilite, să capete puteri nemaivăzute. Să poată riposta. Ca Jennifer Lopez în nu știu ce film, când învață să se protejeze de soțul agresiv și abuziv și ia lecții de autoapărare. Aș face cursurile astea obligatorii pentru fete, încă de mici. La fel cum le-aș învăta, de mici, să recunoască semnele și semnalele emise de un prădător sexual. Să nu accepte niciodata bomboane de la vreun nenea, îmbrățișările strânse și statul în brațe la masculi, chiar dacă-s de-ai casei, cunoscuți. Nici pupăturile, nici mângâierile. Și, pe lângă lecțiile de autoapărare, le-aș mai învăța ceva: să strige, să urle, să se zbată, să facă gălăgie, să facă orice, dar să scape din ghearele unui abuzator. Să nu le fie frică, să știe că nu sunt singure și să nu se simtă niciodată, dar niciodata vinovate că sunt victime. Pentru că, până Dumnezeu se va răzgândi și va da ambelor sexe aceeași forță și putere, femeile sunt, totusi, sexul slab.

Cu drag și cu iubire,

Aura B. Lupu

30/06/2025