Încă nu m-am dezmeticit complet după călătoria în Amsterdam. Și încă nu-mi vine să cred c-am făcut-o, că le-am cunoscut, în carne și oase, pe cele două femei-scriitoare pe care le admir, le citesc și le urmăresc paginile de pe Facebook. În ciuda vremii friguroase și ploioase, a fost o zi extraordinară. Nu-i prima oară când vizitez orașul, cei care mă citiți știți că am multe amintiri cu el,

https://aurablupu.com/2019/01/12/amsterdam/

dar ziua de sâmbătă se va număra printre cele prețioase, de pus în ramă.

E prima oară când am mers cu trenul, când m-am descurcat on-line cu toate cele și când frica nu m-a mai bântuit, nicio clipă măcar. Da, în timp ce ne plimbam cu barca pe canalele Amsterdamului, am rămas fără bateria de la telefon, unde aveam biletele de întoarcere acasă, m-am panicat puțin, recunosc, însă frică nu pot spune că mi-a fost. Iar pentru mine, depășirea fricii ăleia viscerale, de-a fi pierdută, rătăcită-n lume, fără posibilitatea de-a lua legătura cu ai mei, a fost o frică cu F mare. O traumă imensă, pe care abia acum realizez c-am purtat-o-n suflet și-n minte atâta amar de ani. Cred că de asta am și putut savura fiecare clipă a călătoriei, de asta am auzit/văzut pentru prima dată totul clar, răspicat, de parcă cineva-mi ridicase un văl de pe ochi și-mi scosese vata din urechi.

Una dintre întrebările care-mi răsună încă în cap, dar și răspunsul Petronelei, cred c-a fost momentul acela care-a declanșat eliberarea fricii, aha-ul ăla necesar. Învârteam (chiar și azi-noapte în vis!) cuvintele, simteam nevoia să pun pe hârtie ce simțeam, de când revenisem acasă mă tot frământam, fără să înțeleg de ce. Ceva trebuia eliberat, scos la suprafață. Dar ce? Și iată că, chiar în timp ce scriu acum, rândurile astea, am înțeles.

Am înțeles de ce-a fost călătoria asta atât de benefică pentru mine, de ce m-am simțit atât de bine. Da, am cunoscut oameni faini și buni, luminoși, m-a însoțit o prietenă dragă, a fost totul super-extraordinar, în ciuda vremii reci și ploioase. Dar mi-am demonstrat mie că pot. Iar asta mi-a vindecat frica aia, cu F mare, care m-a bântuit din 2002 când, plecată cu 10 euro-n buzunar, la cheremul unor indivizi fără scrupule, n-am știut dacă o să-i mai revăd vreodată pe cei dragi.

Când e prea târziu pentru terapie? (Eu aș adăuga și vindecare)

Cu trei zile înainte de-a muri.

Cu drag și cu iubire,

Aura B. Lupu

09/06/2025

+17