Am căutat o poză din 2007, cu ecranul unui televizor mic și-amărât, în fața căruia erau îngrămădite 4 suflete. 4 perechi de ochi urmăreau cu neliniște și nerăbdare anunțul că România va fi admisă în Uniunea Europeană. Da, admisă, am folosit intenționat termenul, nu intrată, nu primită, ci admisă, așa, ca la facultate, după examene riguroase, după sesiuni multiple. Era o știre pe care o așteptam de 5 ani. Era unda verde pentru noi, ca familie, să ne putem, în sfârșit! reuni. După 5 ani de separare, în care îmi vedeam și-mi puteam strânge copiii în brațe doar cu pauze, era clipa mult așteptată, mult dorită, mult visată: să ne mutăm împreună în Belgia. Era, în sfârșit! momentul să ne reunim, după 5 ani de așteptare, de chin și de dor. De trecut granițe cu mare, mare greutate. De stat la cozi interminabile pentru un pașaport, de stat la granițe în Ungaria, Austria, Germania și Belgia (în cazul meu), cu verificări și controale riguroase, repetate, cu tras autocare în miez de noapte de către polițiști înarmați și coborâți toți pasagerii prin parcări pustii și puricatul documentelor, cu mită dată la vameși ca să te lase să treci mai repede sau, la întoarcerea în țară, să te lasă să intri fără să-ți pună interdicție c-ai depășit cele 90 de zile pe care aveai voie să le petreci în străinătate, cu ascunsul prin miriști și șanțuri când venea poliția în control în serele unde munceai la negru, cu plata infimă, amărâtă, de 4,5 euro pe oră și exploatare fără limite… Și câte alte greutăți întâmpinate doar pentru că România nu făcea parte din Uniunea Europeană! Mă miră amnezia (ca să nu zic altfel!) a celor care acum votează altfel decât pro Europa, în special a celor care trăiesc în diaspora. Doamne, am ajuns să folosesc cu reținere cuvântul ăsta, diaspora! Dacă înainte era un motiv de mândrie, acum e… nu știu ce e, dar, clar, nu mai e ce-a fost.

N-am găsit poza aia. Dar imaginea ei și emoția simțită, explozia de bucurie avută atunci, de 4 suflete, mi-o amintesc. Și-o voi păstra mereu în minte și-n inimă.

Ieri am fost în Bruxelles, la o adunare în sprijinul marșului pro-european. Am simțit nevoia acută de-a fi înconjurată de oameni care, la fel ca mine, își amintesc și prețuiesc ceea ce s-a dobândit cu greu. Cu sacrificii mari. Prima oară când am văzut scris și în limba română pe Parlamentul European iar steagul României fluturând printre celelalte, am izbucnit în plâns și-am fost extrem, extrem de mândră. Ieri, steagul României lipsea. M-a trecut un fior rece. Să nu uităm că am fost ADMIȘI în Uniunea Europeană. La fel de bine putem fi excluși. Dați afară. Prinși copiind, mințind, făcând scandal și comportându-ne ca niște barbari, ne putem pierde drepturile de-a fi alături de lumea civilizată.

Ieri am fost la Bruxelles. E prima oară când particip la o astfel de adunare pentru că e un moment crucial. S-a citit Manifestul pentru Europa, scris de Radu Vancu, iar doamna care intenționa să-l citească, după câteva cuvinte a trebuit să se oprească, i s-a sugrumat vocea de plâns și de emoție. Mie, la fel. A preluat altcineva, care a avut mai mută stăpânire de sine.

N-avem dreptul să le răpim șansa urmașilor noștri de-a trăi într-o Românie pro europeană. Și nici nu putem renunța la ceea ce-am dobândit cu greu.

Ieșiți la vot!

Aura B. Lupu

10/05/2025