„Cu cât suferința este mai adâncă, cu-atât răsplata este mai mare.” scriam io în prima mea carte, Trăirile Aurei. Ha! Ce glumă! Câtă naivitate! Nu în enunț, ci în definiția suferinței, pe care credeam c-o cunosc, că știu ce-i aia suferință. Habar n-aveam, de fapt. Era doar vârful aisbergului. Era doar 10% din ceea ce-mi rezerva Dumnezeu. Dar nu regret. Nu-mi pare rău. Nu-l blestem. Din contră, îi mulțumesc. Pentru că da, pot acum să rescriu: Cu cât suferința este mai adâncă, cu-atât răsplata este mai mare. Și este. Nu mare, imensă.

Dovada vie că miracolele există sunt ei. Nu pot să-i privesc fără să mă bufnească plânsul. Doamne, cât ești de mare și de bun! Ei sunt șansa la o nouă viață. Ei sunt procentul ăla norocos. Ei sunt ăia la care medicii se uită cu ochii mari și dau din cap. Ei sunt miracolul la puterea doua, întruchiparea speranței. Și mult, mult peste tot ce-am visat.

Când vin la noi, ca să nu bocesc întruna, mă prefac ocupată. Și dă-i cu făcut mâncare, cu pregătiri, cu distrasul atenției. Și, după ce stăm la masă, apoi la povești, după ce ne uităm împreună la vreun film pe Netflix, după ce ne strângem în brațe și ne ducem apoi la culcare, când îi știu în pătucul lor, sătui, obosiți, somnoroși, când le aud pașii pe scări și podeaua scârțâind, atunci, abia atunci mă copleșește. Fug la baie, nu vreau să mă vadă, nici să mă audă. Uite, și acum, scriind, lacrimile curg. De fericire și de recunoștință. Și-mi vine să mă ciupesc. Pentru că extraordinarul ăsta-i atât de mare, atât de… extraordinar (da, știu, e un pleonasm, scuzați-l, rogu-vă, da’ altfel nu știu cum să exprim ceea ce simt) încât doar ciupitul mă ajută să mă ancorez în realitate. În momentul prezent. Care-i atât, atât de minunat!

Ei sunt miracolele mele. Și, Doamne, Ție-ți mulțumesc! Pentru fiecare suferință, pentru fiecare durere, încercare, chin. Pentru că toate astea m-au adus aproape, tot mai aproape de momentul prezent.

S-aveți o lună MAI plină de miracole!

Cu drag și cu iubire și cu infinită recunoștință,

Aura B. Lupu

01/05/2025