Uneori singurătatea se simte ok. Ai nevoie de ea, ai timp pentru tine, să faci ce vrei și ce nu poți face-n rest. Nu mai gătești, îți încropești ceva rapid de mâncare, la cumpărături nu mai e nevoie să mergi, puținul pe care-l ai prin frigider e mai mult decât suficient. Totul rămâne intact, pleci la serviciu și când te-ntorci găsești casa curată. Nu mai sunt firmituri pe blatul din bucătărie, nici papuci lăsați aiurea pe hol, nici haine aruncate prin baie, prosopul e perfect întins, așa cum l-ai aranjat dimineață, tubul pastei de dinți e pus frumos, înapoi, în suportul special, alături de periuțe. Nu te mai cerți pentru telecomandă, te uiți la ce film vrei, fără pufăituri și mormăieli, că-i sonorul prea tare sau lumina prea puternică și-l deranjează. Dar… după câteva zile începi să simți că-i totul prea gol. Patul prea mare. Tăcerea mult prea adâncă. Te joci des cu cățelul, încercând să alungi senzația aia ciudată, de însingurare. Amâni ora la care te duci să te culci, dormitorul e prea liniștit acum, fără sforăiturile obișnuite. Te trezești des noaptea, căutând piciorul greu care, de obicei, te țintuiește. Îți lipsește teribil sărutul de noapte bună, te iubesc-ul din fiecare dimineață, de dinainte de plecare. Cauți o bluză pe cuier, acum te bucuri că folosește un pic prea mult parfum, pentru că-i poți încă simți mirosul. Îți lipești bluza de obraz, zâmbind, Hai, încă o noapte…
Singurătatea se simte ok, uneori. E necesară. Ca să-nțelegi că viața în doi e neprețuită.

Cu drag și cu iubire,
Aura B. Lupu
10/04/2025