Dreptate, cinste, credință, patriotism… Respect, neam, dor, român adevărat… Și multe altele. Cuvinte. Doar niște cuvinte. Pe care nu-ți mai vine să le folosești. Sunt cuvinte care, pentru tine, chiar semnificau ceva. Căzute-n derizoriu și folosite de-a valma, în discursuri incoerente, doar pentru că dau bine și impresionează pe purtătorii de neuroni puțini, nu-ți mai vine să le scrii, pentru că nu vrei să ai nimic în comun, nici măcar niște cuvinte, cu personajele care le debitează cu emfază, cu totală lipsă de respect și fără gram de emoție. Și te simți jefuit. Prădat. Ți s-a furat trăirea și strălucirea lor, le-au întors semnificația, le-au terfelit în fel și chip și le-au târât prin noroiul gros al ne-simțirii. Nu-ți mai vine să le folosești. Nu-ți mai vine să le așterni pe hârtie. Asiști la un cataclism, simțindu-te total neputincios. Cu mâinile legate și vocea amuțită. Totul se năruie. Înainte mai aveai niște cuvinte-corzi de care să te ții, o simțire, o emoție, ceva mai putea să te salveze. Acum nici măcar cuvintele care pentru tine semnificau ceva nu mai există. Dreptate? Cinste? Adevăr? Onoare? Omenie? Bunătate? Democrație? Le repeți obsesiv, în minte, sperând să le redai strălucirea. Să le retrezești emoția. Speri. Și le iubești, tăcând. Le murmuri, în tăcere.

Șșș…

Cu drag și cu iubire,

Aura B. Lupu

20/02/2025