N-am nostalgii comuniste. Defel. Nici măcar pentru izul copilăriei, pentru iernile de altădată, pentru vremurile alea „bune” etc. Pentru că toate astea vin la pachet cu neajunsuri, restricții, frici și fără libertate. Da, da, știu, ce-i aia? Ce mare brânză? Să fii liber? Un mizilic. O noțiune abstractă, un slogan folosit de toți boșorogii ăștia care exagerează cu traumele comunismului, care n-a fost chiar așa de rău, ce atâta văicărit? Ce atâta lamentat? Că n-au avut ciocolată și portocale? Că pâinea era pe cartelă? Că untul, carnea, făina, uleiul și zahărul erau pe rație? E, și ce? Nu făceau bine la sănătate! Ce dacă se tăia căldura, apa caldă și curentul? Făceau economie, nu atâta risipă, ca acum! Ce dacă se muncea din greu pentru nimic, ce dacă îți era frică și de vecinii tăi, că poate erau turnători și ajungeai în închisorile comuniste? Ce dacă nu puteai trece granița? România e patria ta, ce nevoie ai să pleci în lumea largă? Ce ascultat muzică de care-ți place? Ce văzut filme străine? Influențe negative, huo, noi sîntem români! Culmea, mulți care gândesc așa, n-au trăit comunismul. Habar n-au cum era. În ’89 aveam 18 ani. Și inima cât un purice. Părinții mei erau nomenclaturiști, urâți și invidiați, înjurați și huiduiți până atunci, în tăcere. Odată cu revoluția, toate astea au ieșit la suprafață, erupând ca un vulcan. Și-mi era atât de frică! Mă așteptam să ne spargă geamurile casei, cum auzisem c-au făcut la alții, prin sat. Fratele meu era în armată, culmea, tocmai în București. Ce-a trăit atunci? Ce-a văzut? La ce a fost martor? Doar el știe. Știu doar că ai mei erau terminați, nu puteau da de el, nu știau nici măcar dacă-i viu sau mort. Eu eram speriată pe de-o parte, pe de alta fremătam. L I-B E R-T A-T E. Asta aud și-acum. Nu pot să văd scene de atunci fără să plâng. Sunt o boșoroagă care, chiar dacă a avut părinți nomenclaturiști, n-a beneficiat de nimic. Aveam pâinea pe cartelă, stăteam la cozi interminabile, tânjeam după ciocolată și portocale, citeam la lumânare, răbdam de frig și încălzeam apa pe aragaz. În ultima iarnă, înainte de Revoluție, am umblat încălțată în teniși, stăteam la internat, în Cluj, iar colegele mă întrebau dacă nu mi-e frig. Io le răspundeam că încă n-am fost acasă, să-mi aduc încălțările de iarnă, când, de fapt, nu aveam. Așa că nu, n-am nostalgii comuniste, defel. Pentru că datorită libertății câștigate atunci, sunt acum, aici. Că mi-e dor de iernile în care auzeam zăpada scrâșnind sub tălpi? Poate. Dar când ai doar niște teniși, sunetul nu mai este chiar atât de plăcut. Sunt cinică? Probabil. Dar gustul sărăciei, al lipsurilor, al fricii și-al lipsei de libertate, nu mai vreau să-l simt.

Cu drag și cu iubire,

Aura B. Lupu

23/12/2024