Eram fătucă de vreo 5-6 ani când am avut un vis tare, tare special, profetic aș zice, c-un lup alb… Nu mi l-am amintit decât mult mai târziu și l-am pus pe seama poveștilor bunicii care, probabil, ca să ne înfrice cât de cât și să ne mai țină și pe-acasă, nu doar la derdeluș, ni le spunea seara, la gura sobei, în timp ce pe plită sfârâiau mere iar din cuptor ieșeau aromele de ludău sau sămânță de bostan, puse la copt. Noi ascultam cu gurile căscate și balele curgând, înghițind în sec de poftă, dar și de frică, iar când mergeam apoi la culcare, aveam burțile pline dar și capul înțesat cu povești. Io, visătoare și tutulucă cum eram, parcă și auzeam urletele lupilor pe dealuri. Pentru că da, în toate poveștile, personajul principal era lupul cel rău.

Cică mereu, în iernile grele, cu zăpezi mari și frig năprasnic, lupii hămesiți dădeau târcoale satului și așteptau câte-un drumeț întârziat sau rătăcit să-l halească. Atacau în haită și feri Domne să te prindă înserarea pe coclauri, că erai mâncat! Da, da, nu era de glumă, mai ales pă Hidacut și-n Jarnău, unde făceam toți copiii de pe uliță, în fiecare iarnă, derdeluș. Și ce derdeluș! Zăpada era atâta de-ntărită și lucioasă că era gheață, când o luai la vale zburai pe ea, nu alta! La vale era fain și iute, când urcam dealul era mai greu, trăgând săniile alea improvizate sau meșterite de ai noștri, după noi. Dar cu cât urcam, cu-atâta eram mai curajoși, că de sus de tot, din vârf, puțini îndrăzneau să se dea. Pe uliță hai, treacă-meargă, puteam să ne dăm cu săniile cât vrem, că până pă uliță lupii nu îndrăzneau să vină, tătă casa avea câini de pază și eram apărați. Da’ colo, sus, pă dealuri? Nu prea! O fătucă, uite, fix așa, ca mine, deșirată, slăbănoagă, mică, s-o dus cu frate-so mai mare, la derdeluș. Tăte bune și faine, era măreață tare că-i adusese Moșu o pereche de cizme, noi nouțe, roșii, c-o căciulă și mănuși asortate, și tăți copiii i le lăudaseră. Și s-a dat ea pă sanie, țâvlind cu ceilalți copii de bucurie, până obrajii i-au fost și ei roșii ca focu’, ca cizmele și căciula și mănușile primite de la Moș. Și prindea fătuca curaj și urca dealul tăt mai sus, tăt mai sus, gâfâind, opintindu-se, până o ajuns în vârful dealului. N-o băgat de samă că deja se-nserase și-ncepuse și-o ninsoare cu fulgi mari, mari, cu căciula pe urechi nici n-auzise că strigătele celorlalți copii se-ndepărtaseră încet, încet, iar acum, din vârful dealului, nu se mai auzeau defel…

A doua zi, când au pornit oamenii în căutarea ei, n-au mai găsit decât cizmele roșii. Atât mai lăsaseră lupii din ea. Și zăpada înroșită…

Povestea cu visul și lupul alb o las pe data viitoare, că prea m-am întins cu asta, nu-i așa?

La mulți ani de Sfântul Andrei! Și grijă la lupi…

Cu drag și cu iubire,

Aura B. Lupu

30/11/2024