Hrrrr, hrrrr… O gheară înfiptă-n piept îmi taie răsuflarea. Mă zbat. Hârâi, scrâșnesc. Tușesc. Mestec sticlă pisată. O scuip, dar imediat apare alta-n loc. Ca o Hidră cu șapte capete, o aud tăindu-mi gingiile, limba, gâtlejul. Mă sufoc, caut aerul cu disperare. Murmurul din piept nu dispare. Hrrr, hrrr… Mă trezesc lac de sudoare, tușind, cuprinsă de spasme. Fug la baie. Stoarsă de vlagă, de orice putere, mă târăsc înapoi în pat. N-o să mai adorm degrabă. Mă holbez la tavan. Și-apar gândurile. Realizez că-i un coșmar, o poveste care se repetă an de an. În aceeași perioadă câte-o răceală zdravănă mă pune la pat. Mă doboară. Bronșită, laringită, faringită, aprindere de plămâni, gripă, răceală, viroze… Toate le-am experimentat, mai mult sau mai puțin, cu internări prin spital, cu ambulanțe venite acasă, cu leșinat prin săli de așteptare… Dar toate mă chinuie, toate-mi provoacă același coșmar: sufocarea. Și-mi amintesc, zgâindu-mă încă la tavan, în puterea nopții, că-s urmărită, fatidic, de ea, de sufocare, încă de la naștere.

Mi-a povestit mama că la botezul meu, când au venit musafirii, eram atât de mică încât nici nu m-au văzut în culcușul improvizat și toți și-au pus hainele peste mine… M-a găsit la timp, eram albastră la față. Sau când, plecată să aducă apă de la fântână, de la tanti Olga de peste drum, a lăsat mămăliga fierbinte pe masă, să se răcească. Când s-a întors, io, care încă sugeam doar țâță, c-aveam câteva săptămâni amărâte de viață, aveam gura, nasul, fața, toate plină de mămăligă… Frate-miu mă îndopase, ca pe gâște, și noroc că nu luase decât mămăliga aia mai rece, de pe margini. „Papă fată, papă!”, îi zisese el mamei, rânjind fericit că mă ajutase să cresc mai repede…

Sau când aproape m-am înecat, curățând frunzele de pe un bazin dintr-o livadă de pruni, unde unchiul meu îmi promisese c-o să mă învețe să înot dacă apa nu mai e murdară iar eu, întinzându-mă prea mult, căzusem în apă… Sau când ex-ul mă strânsese de gât și se urcase cu genunchii pe pieptul meu fragil, de-l auzisem trosnind iar plămânii parcă pocniseră, arzând de durere… Sau când fusesem obligată să curăț geamurile vopsite-n alb, dar pline de mucegai, ale serei unde lucram, cu amoniac, nu prin ștergere! că lasă urme, ci prin tamponare, ușor, iar eu, cocoțată pe-o scară de 3m îmi țineam cât puteam mai mult respirația, apoi, când începeau și lacrimile să-mi curgă de usturime, coboram câteva trepte și trăgeam repede aer în piept și-apoi repetam operațiunea… Era tot așa, prin noiembrie, căldura n-o porniseră în sere, costa prea mult, așa că munceam, dormeam, mă spălam, mâncam la 10 grade. Atunci am făcut pleurită, iar cucoana pentru care lucram n-a vrut să-mi cumpere medicamente, că și alea erau prea scumpe… Când m-am întors în România, am fost internată în spital și am bolit multă vreme. Nici în ziua de azi nu mai pot folosi soluții de curățat, mă sufoc doar văzându-le.

Hrrr… hrrrr… De data asta-i doar o bronșită, cică.

Mă simt complet scufundată sub apă.

Cu drag și cu iubire,
Aura B. Lupu

29/11/2024