Azi, aici, începe școala. Și-mi dau seama și fără să știu ce dată e, doar după portierele trântite, strigătele, plânsetele, agitația și forfota de pe stradă.

Știți, nu? Nu-mi place luna septembrie, prea mult. Mai ales începutul ei. Se termină vara, se termină vacanța, se termină anotimpul meu favorit. Iar asta (plus altele) mă întristează și mă face să fiu fără chef. Posacă. V-am mai zis, la mine, sub geamuri, e un loc cu miere, are lipici, cred, de atrage toate mașinile să parcheze pe el. Și să fie toată stradă goală, tot aici parchează orice altă mașină, de numai a noastră nu mai are loc. Pleacă una, hop, imediat apare alta. Până iese Adi cu cheile, e ocupat deja. Vecinii toți, așijderea, se înghesuie care mai de care să-și priponească bovinele, pardon, bolizii, la mine sub geam. Și hai, că le parchează mai e cum e, dar încep cu închisul și deschisul portierelor de-o sută de ori, povestitul și cotcodăcitul cu muzica dată tare, aruncatul pe jos al mucurilor de țigări și-al ambalajelor, rezematul de pervazul meu și discutat la telefon câte-o juma’ de oră etc. Și toate astea nu doar în timpul zilei, ci la ore complet nepotrivite. Ca azi, de exemplu, la 6:30.

Bine, mai e o strategie a vecinilor de care io, ca o ardeleancă încetucă la minte, m-am prins abia după douăjdeani: când se pun semnele pe stradă cu „Nu parcați!”, iar noi ne ducem repejor, ca niște cetățeni responsabili, mașina în parcarea mare, să vezi atunci bătaie pe locul nostru! De ce? Asta-i strategia, vine mașina de curățenie de la primărie (iar asta se întâmplă din an în Paști!) și, ca să facă în fața caselor lor curat, pun mașinile în fața casei noastre că no, la noi e mai tot timpul curat. Că io, tăt ca o ardeleancă veritabilă, fac curat nu doar în casă, ci și-n fața ei, că așa am învățat și de la buna, și de la mama!

Ș-apoi să nu vrei să stai doar în natură, departe de lume și de zgomotul ei? Ș-apoi să nu vrei să trăiești în vârf de munte, printre sălbăticiunile ce-s mai civilizate decât bipezii? Ba să vrei! Simt cum cu fiecare portieră trântită, cu fiecare om nesimțit ce-și lasă câinele să-mi pișe pragul (tăt îl prind io până la urmă și-l bag cu nasu-n el! Pe stăpân, nu pe câine!), cu fiecare vecin arogant, ce se face că nu te vede, doar ca să nu te salute, mă transform în varianta feminină a lui Ove.

La voi cum e? Tot luni? Tot morocănoși? Tot septembrie?

Cu… habar n-am ce, de data asta,

Aura B. Lupu

02/09/2024