Plâng cu sughițuri, urlând răgușit în pernă. În ciuda căldurii înăbușitoare și-a bufeurilor ce mă chinuie aproape continuu, închid repede geamul, n-am chef să mă audă vecinii hohotind. De-un an trăiesc un fel de realitate paralelă, când uit complet de boală și funcționez aparent normal. Muncesc, dorm, mănânc, scriu, citesc, fac de toate nonșalant și fără griji. Și-apoi vine crunta realitate ce trece peste mine ca un buldozer și mă face una cu pământul, mă lovește în moalele capului și mă prăbușesc. Ca și-n dimineața asta, când îmi vine să sparg totul prin casă, să dărâm tot, să urlu și să-mi plâng neputința și frustrarea, și furia și durerea, și disperarea și tot ce ascund, de fapt, în subconștient. O fac fără să vreau, e ca un mecanism de apărare, de amorțire, ca să pot, totuși, să mai funcționez. Boala asta mizerabilă și nenorocită face parte din viața mea, futu-i! Și oricâtă normalitate aș vrea eu să păstrez, nu-i nimic normal. Nimic sigur, nimic cert. Mă pierd în certuri, discuții, mă arunc în vâltoarea vieții cu capul înainte, disperată să îmi ocup fie-care clipă, fiecare moment, sunt ocupată permanent, dar e tot un mecanism de apărare, De amorțire. Doar, doar, o să uit. Și-mi iese, de cele mai multe ori. Creierul meu complotează cu mine. Reprimă emoțiile negative. Dar când inima preia controlul, nu mai pot fi înăbușite. Ca de sub capacul unei oale sub presiune, explodează. Realitatea mă izbește în plex. Și-apoi rămân secătuită de tot, de lacrimi, de puteri, de orice fel de emoții. La fel ca acum, în dimineața asta. Cu ochii umflați, fără voce, mă cuibăresc pe covor în poziția fetală, sperând să se mai potolească durerea fizică. Max se lipește de spatele meu și mă linge pe gât. Curenți parcă-mi trec prin corp, deși mi-e cald, tremur necontrolat. A mai trecut un hop. Mâine, mâine o s-o iau de la capăt. Azi? Doar o să supraviețuiesc.

Cu drag și cu iubire,

o mamă.

Aura B. Lupu

03/08/2024

„Când iubești, nu-i nevoie nici măcar de scuze, pentru nimic, niciodată…” Jenny, Love story, de Erich Segal.