Când nu știu ce să zic, când cuvintele dispar și simt că tristețea mă învăluie, spun doar atât, repetând aceleași cuvinte iar și iar: Doamne, Isuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluește-ne pe noi!

Frecând podelele mănăstirii, cu lacrimile ce se legau pe barba tremurând, șopteam paraclisul Maicii Domnului. Eram disperată. Amenințați cu evacuarea, hăituiți constant și bombardați cu citații, nu mai vedeam nicio ieșire. Să plecăm… Dar unde? Dacă aș fi fost singură, nu mi-ar fi păsat, aș fi plecat fără să stau pe gânduri. N-ar fi fost prima oară când rătăceam pe străzi, fără nimic. Dar erau băieții… Cum să-i supun la un astfel de șoc? Teama c-o să fim dați afară din casă amărâtă în care stăteam, c-o să ne trezim în mijlocul străzii fără nimic, fără să avem unde merge, cu copiii după noi, îmi aducea gustul coclit al fricii în gură și-mi ardea inima. Nopțile erau doar niște ore de frământare. De făcut mătănii și implorat: Doamne, Isuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, te rog, te implor, ajută-ne!

Măicuțele mănăstirii unde munceam, încercau să mă liniștească. Dar singura certitudine de care aveam atunci nevoie, era un acoperiș deasupra capului.

Privesc în urmă. Privesc spre cer. Și șoptesc: Mulțumesc, Doamne!

Cu drag și cu iubire,

Aura B. Lupu

10/08/2024