„Întoarce-ți față către soare, iar umbrele vor rămâne în urma ta”, zice un proverb din Noua Zeelandă. (Apropo, e un loc unde-aș vrea să merg, odată și-odată.) Mă simt ca floarea-soarelui, mereu cu fața către soare, căutând instinctiv orice rază, primind-o cu bucurie și nesaț. După lunga perioadă plină de umbre și nori, în care am tânjit după raze, mai ales de speranță, parcă mi-e și frică să zâmbesc. Să mă bucur complet și fără rețineri. Orice veste bună mă fericește, evident, dar parcă ceva totuși lipsește. M-am schimbat. După #ceamaigreaperioadădinviațamea, îmi dau seama că m-am transformat, irevocabil. Am pierdut ceva. O bucată din suflet s-a… stins, ăsta-i termenul potrivit. Nu mai știu să mă bucur deplin. Sunt „humble”, sună exact cum trebuie în engleză, umilă nu pot spune c-aș fi, ci humble, adică înțeleg, conștientizez că-s doar o furnică. În marele Univers, în fața puterii ce-i deasupra tuturor, sunt smerită. Da, uite c-am găsit termenul potrivit și-n română. Smerită. Pentru fiecare rază ce-o primesc, mulțumesc. Mai ales când e cea de speranță. M-am schimbat. Nu știu dacă în rău sau în bine. Dar știu că soarelui meu interior o rază i s-a stins. Definitiv. Și irevocabil. Iar asta nu mă întristează, nu mă mâhnește, ci doar mă echilibrează.
Cu drag și cu iubire,
10/07/2024
Aura B. Lupu 
Lasă un comentariu