A fost un weekend maraton. N-am crezut c-o să mai fiu vreodată în stare să petrec o noapte albă, fără gram de somn, dar uite că am reușit. E drept că-s încă hăbăucă, încă am impresia c-a fost vis, gâtul mi-e înțepenit, spatele la fel, dar mi-a ajutat Bunuțu’ și-am ajuns din nou acasă, cu bine. Am zburat ieri seară spre România, am dus-o pe mama înapoi, a fost, din păcate, o vizită prea scurtă, dar altfel nu s-a putut, m-am bucurat c-am convins-o să vină chiar și numai pentru două săptămâni care-au trecut prea repede, dar… asta e. La cei 75 de ani ai mamei a fost o realizare și, mai ales, o provocare să vină fără tata, sunt împreună mai mereu de mai bine de 55 de ani. Conjunctura, circumstanțele, motivele sunt încă prea sensibile ca să vă scriu despre ele, va veni, probabil, odată și momentul potrivit s-o fac. Important este că mereu când zici că nu mai poți, (ce mă enervează expresia asta!) mai poți puțin. E o realitate. Io, care-s o tipicară, o sâcâită, o mofturoasă – somnoroasă de dorm pe mine mai tot timpul, cu bufeuri ce m-au căpiat complet, cu dureri de… nu pot zice unde și de care…, dar care mă scot de tot din minți, de uit și cum mă cheamă, am reușit. Să plec seara spre România și să mă întorc dimineața, fără să dorm deloc, a fost o nebunie. Ceva inedit. Da, știu, se presupune că trebuie să dormi pe la hoteluri, nu în aeroport, dar sunt și cazuri în care nu-i posibil, pentru trei sau patru ore nu are rost, și-atunci ce faci? Băncile alea tari, de lemn, din aeroport, sunt extrem de incomode, m-au înțepenit de tot, când m-am ridicat cred că aveam dungile lor desenate perfect pe cur, plus că nu era nimic deschis, să zici că mai stai la o cafea, mănânci ceva, trece altfel timpul. Nimic. Ioc. Dezamăgitor, un pic. Spre dimineață s-a îndurat o tanti de la covrigărie să deschidă mai devreme și mi-am luat o sana și-un covrig (trăiască!). La controlul de securitate a fost mai animat, în șirul lung de lume mi s-a părut că recunosc un chip, dar no, nedormită, amețită, am zis că doar seamănă cu el. Când i-am auzit însă vocea, vorbind la telefon, am știut că-i el: Mihai Mărgineanu, Ardiles din Las Fierbiți. N-am îndrăznit să-l abordez, recunosc, era tare încruntat și sobru, la zâmbetul meu timid n-a răspuns defel, m-a uimit însă faptul că nimeni altcineva nu l-a mai recunoscut. După ce-am trecut de control, în sala de așteptare, l-am mai căutat cu privirea și, surpriză, am dat cu ochii de Denis, #TheMotans. L-am cunoscut la concertul din Brussel de anul trecut și știam că-i un om fain tare, așa că pe el l-am salutat și l-am rugat să-mi dea voie să facem împreună o poză. Cum să nu vrei să imortalizezi un astfel de moment? Să dai întâmplător peste vedete în aeroportul din Cluj, între două zboruri? Denis, drăguț, zâmbitor și amabil, a fost de acord, deși se vedea că-i foarte obosit, mi-a spus că veneau de la un concert din Satu-Mare. Uimirea mi-a rămas, nici pe el nu-l recunoscuse nimeni, io credeam că ditamai vedetele-s sufocate în public de admiratori. Când mi-am făcut curaj să vorbesc și cu M.M., au ieșit la îmbarcare.
A fost un weekend de pomină. Maraton. Dar nu regret niciun minut. Chiar dacă expresia mă enervează tare, musai s-o (re)folosesc: când crezi că nu mai poți, mai poți puțin.
Cu drag și cu iubire,
26/05/2024
Aura B. Lupu 
Lasă un comentariu