De peste 15 ani vopsesc ouăle de Paști în același fel. În coji de ceapă, cu buruieni, adică frunze adunate de-afară și lipite pe ouă, în ciorapi de nailon și strânse cu ață, apoi unse c-o bucățică de slănină pentru luciu. Tradițional. Ardelenesc. Fără chimicale și brizbițuri. Am început așa de prin 2008 pentru că aici, în Belgia, pe vremea aia nu găseai feștea* de ouă și a fost singura opțiune să avem totuși ouă roșii pe masa de Paști. Acum găsești de toate, și vopsele, și păscuțe cu brânză și stafide, și cozonaci și pulpe de miel. Și Înviere la biserici ortodoxe românești. Ai de unde alege, sunt berechet. Doar că… Mă știți deja, nu-i așa? Presimțeați că urmează un „doar că”, așa-i? Pentru că am impresia că totul s-a diluat. Exact ca vinul îndoit cu apă, totul și-a pierdut savoarea. Aroma. Semnificația. Însemnătatea, mai ales. Facem, pentru că așa se face. Mergem, pentru că așa se merge. Și ne contrazicem cum e corect. Paști sau Paște? Dar oare chiar contează? Sau contează gândul bun și sincer? Nu mă grăbesc cu urările niciodată. Nu le trimit înainte de vreme, tocmai pentru că nu vreau să le diluez, să le îndoiesc cu apa convenienței, că așa se face și-i frumos. O fi, dar, așa cum prin grăbirea coacerii fripturii de miel pierdem o parte din savoare, la fel nu vreau să pierd din însemnătatea sărbătorii Învierii Domnului. Am de unde alege și feșteli, și cozonaci, și biserici și urări. Dar, așa cum de peste 15 ani feștesc ouăle în coji de ceapă, la fel păstrez semnificația sărbătorii nu prin masa întinsă și bogată, nu prin fast și opulență. Ci prin bucuria Învierii lui Hristos.

Cu drag și cu iubire,

Aura B. Lupu

03/05/2024