Am citit înainte de Paște o poveste despre Isus și rândunici, am zâmbit atunci, mereu mi-au fost dragi păsările astea mici, chiar și fără să știu povestea asta îmi place să le urmăresc și să le aud cum țipă-n zborul lor rapid, razant peste terasă, aveam în grajdul bunicilor un cuib și le așteptam mereu cu nerăbdare primăvara, mă amuzau gurile largi ale puilor când părinții le aduceau mâncare și larma de nedescris ce-o făceau. Ieri, întorcându-mă acasă, am zărit pe drum o grămăjoară ce aducea cumva a pasăre și, fără să mă gândesc că-i în mijloc de drum și oricând putea veni o mașină-n viteză, cu Max pe lesă și-o plasă-n cealaltă mână, am cules grămăjoara de pe jos. Era un pui de rândunică, probabil căzuse din cuib. L-am dus acasă, nu părea rănit, doar amețit, i-am dat un pic de apă și, la sfatul lui tata, l-am dus înapoi unde l-am găsit. Acolo alte rândunici agitate se învârteau în zbor și, la auzul țipetelor lor, puiul a devenit alert. L-am lăsat într-un gard viu înalt și sper că a ajuns înapoi în cuib. La „colecția” de animale găsite, pe lângă un câine și-un pisoi, pot să adaug acum și-o rândunică.

Povestea ei v-o scriu mai jos:

„Se spune că Mântuitorul Iisus era foarte bun cu toate vietățile încă din copilărie.

Acesta s-a așezat pe malul unei ape pe când avea doar câțiva anișori și a început să se joace cu mâl, modelând astfel mici păsări din el. După ce erau gata, le punea să se usuce la soare.

Un fariseu rău la suflet a vrut să râdă de el și a vrut să lovească păsările din lut cu piciorul. Iisus a lovit pământul cu palma lui atunci când a văzut ce se va întâmpla, iar dintr-odată păsările au prins viață și și-au luat zborul din fața pericolului.

Fariseul a rămas uimit și nu a mai știut ce să creadă. Inițial, ele nu aveau penajul negru. Treizeci de ani mai târziu, când Mântuitorul era deja răstignit pe Cruce, micile rândunele nu l-au uitat pe cel care le-a dat viață.

Ce au făcut pentru Mântuitor?

Acestea au venit și s-au așezat pe brațele crucii și pe capul și umerii Lui, încercând să smulgă ghimpii din cununa de spini cu ciocul lor. În clipa în care Mântuitorul a murit din cauza chinurilor la care a fost supus, rândunelele au îmbrăcat mantia neagră pentru a ține doliu. Așa au rămas până în zilele noastre pentru a marca durerea prin care a trecut Iisus.”

Cu drag și cu iubire,

Aura B. Lupu

26/05/2024

Later edit: am aflat că nu era rândunică ci drepnea neagră.

Este una dintre cele mai iuți zburătoare dintre păsările lumii, alături de drepneaua mare, capabilă să dezvolte o viteză de peste 200 km pe oră. Cea mai mare parte a vieții o petrece în aer, fiind perfect adaptată la viața aeriană, în zbor își prinde nu numai hrana, dar și se împerechează, bea, sau chiar se odihnește și doarme, plutind într-un zbor relaxat, efectuat la înălțimi mari. Intră în cuib din zbor; în caz de necesitate se agață cu dibăcie de intrarea în cuib, de aici își ia zborul lansându-se în cădere liberă de la înălțime. Practic nu se așază niciodată pe sol, deoarece cu greu se ridică în zbor de pe pământ sau din vegetația înaltă, fiindcă are picioarele scurte și slab dezvoltate, care nu sunt în stare să respingă cu putere corpul păsării de la sol în timpul decolării. Puii căzuți pe pământ nu sunt capabili să-și ia zborul de pe sol.