Ruta mea obișnuită spre serviciu s-a schimbat. O bucată de drum e închisă, se construiește iar ceva, nu-mi bat capul să aflu în avans ce, o să văd oricum când va fi gata. Trebuie să ocolesc și să merg pe o deviere de drum, nu-i mare diferență, doar alăturarea, pe o mică porțiune, cu traficul intens, mă agasează. Și oamenii. Și zgomotul. Și… tot. Iar mă simt sălbatică, asocială, scârbită de lume și de larma continuă, de așa-zisa civilizație, de așa-zisa modernizare. Mă deranjează teribil agitația, graba, soneriile, claxoanele. Mi-e dor să văd un om stând. Admirând ceva. Tăcut. În fine, deviez și eu acum. Partea bună cu drumul închis e că am văzut aseară un apus minunat. Mă rog, pentru mine toate sunt minunate și extraordinare, doar că, dacă pot să le admir în liniște și singurătate, fără distrageri, fără țipenie de om în jur, devin fabuloase. Aseară am decis să ignorăm panourile și să ne plimbăm totuși cu Max pe-acolo, pe drumul închis. După pățania de duminică, cu câinele ăla mare, nu mai avem chef defel de socializat, plus că am scăpat și de bicicliștii pișălcioși și nesimțiți. Și-a fost liniște. Doamne, câtă nevoie am de ea, să te pot auzi! Cât de bine e să fiu aproape de tine, să-ți pot mulțumi! Doamne, e Săptămâna Mare, iar noi habar n-avem. Ne preocupă doar aparența, de esența nici că ne pasă. Și e păcat. De Dumnezeu…

Cu drag și cu iubire,

Aura B. Lupu

30/04/2024