Când și ei i s-a pus diagnosticul ăla pe care nici să-l scriu sau să-l pronunț nu vreau, am înmărmurit. Am intrat într-o amorțeală de neclintit. Nu mă mai simt. Și nici nu vreau. Pentru că dacă m-aș lasă să simt, m-aș tăvăli pe jos de durere, aș sparge tot și mi-aș smulge părul. Aș urla până mi-aș pierde glasul, aș plânge până n-aș mai avea lacrimi și mi-aș zgâria obrajii până la sânge. Așa că prefer să simt totul prin vată. Amorțit. De fiecare dată când îi privesc, las doar iubirea să-mi inunde sufletul. Fără răzvrătiri, fără întrebări, fără să cer socoteală. Deși tentația e mare, deși o întrebare-mi arde pe buze: de ce, Doamne? De ce? O înăbuș. TU știi mai bine. Neclintirea e salvarea mea. În credință. În speranță. În iubire.

Cu drag și cu iubire,

Aura B. Lupu

05/04/2024