Un soare orb se ivește timid printre norii groși. Măcar frigul s-a îndulcit puțin, nu mai e doar 1 grad, ca dimineață. Cele mai multe magnolii s-au scuturat, covorul petalelor căzute mă întristează, n-am apucat să mă bucur de ele. Imboldul stringent de-a fugi departe, în lume, mă agasează. Pedalez. Fuga n-a rezolvat nicio problemă, doar le-a amânat, le-a decalat. Mi-e totuși dor de alergare. Să simt pista sub tălpi, să respir adânc, să-mi tremure mușchii de încordare. Știu c-o să reușesc, până la urmă. Mă mulțumesc cu fițălitul, până atunci. Un mănunchi de narcise izbucnește într-un mal abrupt, sunt galbene și triumfătoare. Le zâmbesc, admirându-le îndrăzneala. Printre cioturi, nămol, mărăcini, sunt o pată binevenită de culoare. Sunt lucruri care-s sortite să se întâmple, iar altele nu. Sita cernerii lor e deasă. E necruțătoare. Cred că secretul stă în acceptare. Umerii mi-s grei, parcă mă transform treptat în cariatidă. De parcă greutatea lumii-i pe ei. Îi scutur cu nerăbdare. Nu-i timp de văicărit. Asta e viața. Musai să merg înainte.

Cu drag și cu iubire,

Aura B. Lupu

26/03/2024