Citesc pe feisbuc că azi e ziua fericirii și mă umflă râsul. Fericire? Ha! Ce-i aia? Cu ce se mănâncă? Io mă rog să treacă o zi fără vești proaste. E o răsturnare de situație care nu mă uimește, doar mă cutremură. Și mă face să mă întreb nu de ce, asta știu că-i o-ntrebare fără sens, ci până când? Până când o să dureze căderea asta? Și-aștept cu nerăbdare ca aripile să îmi crească. N-am cedat niciodată, nu m-am lăsat cuprinsă vreodată de disperare. Am știut mereu, chiar și-atunci când totul părea de netrecut, de neînvins, că totul are un sens. Un rost. Un scop. Un țel. Fericirea se redefinește, se modelează, se mulează după cerințele, dorințele fiecăruia. Și mereu, chiar și-n cele mai întunecate căderi, o sămânță de fericire, o rază de speranță mi-a mijit mereu în suflet. Nu știu de unde vine capacitatea asta, dacă e vreun dar ceresc. Dar tind să cred că da. Prefer să cred că da. Și prefer să zâmbesc. Să râd. Să mă bucur de orice. Chiar și de căderi. E greu, rațiunea și mintea asta conștientă mă trag de mânecă, urlând avertismente: ești chioară? Ești nebună? Nu vezi? Cazi în gol, fă, trezește-te! O să te faci praf și pulbere. Pe când sufletul strâns, chircit, adunat într-un trup bicisnic care doare, se cutremură, scârțâie și trosnește din toate încheieturile, sufletul ăla amărât îți șoptește, cu încăpățânare: așteaptă, ai răbdare, crede, speră, hai, înc-un pic.

Înc-un pic.

Cu drag și cu iubire,

Aura B. Lupu

20/03/2024

Vezi statistici şi reclame

Promovează postarea

Toate reacţiile:

557Cristina Amari şi alţi 556