Nu. Categoric NU. Nu sunt de acord cu ignorarea. Nu știu de ce, dar simt în acest „ignore” o forma de lașitate. Un tras pe cur în fața problemelor. Nu. Problemele le confrunți, te iei la trântă cu ele, dai cu ele de pământ, futu-le mama lor! Nu mă fac că nu le văd! Le șterg și gata, crezând că au dispărut. Din contră, reapar, mai mari, mai puternice, mai neobrăzate. La fel au ignorat vecinii strigătele copiliței omorâtă în bătaie, la fel bunica a ignorat agonia fetiței opărită de părinții ei, la fel ignoră educatorii copiii vizibil traumatizați, la fel ignorăm bărbatul care-și altoiește muierea pe stradă ș.a.m.d. Dăm din umeri, nepăsători. Avem noi problemele noastre, ce să ne mai amestecam în ale altora? „Nu-i treaba noastră. Ce putem face noi?”, ne spunem mișelește, liniștindu-ne conștiința. Păi tocmai asta e, că putem! Nu mai acceptăm. Nu mai tolerăm. Nu mai ignorăm. Vecinii toți trebuiau să sune zi de zi la poliție, bunica trebuia să contacteze protecția copilului când a văzut ce se întâmplă, bărbatul care-și abuzează femeia filmat și postat pe internet, să-l vadă toți, ăștia toți care-și permit să înjure și să bălăcărească, la fel. Orice monstruleț a fost ignorat probabil la început, că-i micuț, simpatic, drăgălaș. Asta până a prins curaj și s-a transformat. Puterea este la noi. În mâinile noastre. Doar s-o conștientizăm.
Cu drag și cu iubire,
09/02/2024
Aura B. Lupu 
Lasă un comentariu