Plec pe zi, mă-ntorc pe noapte. Plouă. Se-oprește. Apoi burnițează. Nu mai știu ce să îmbrac ca să nu mă facă ciuciulete. Pete de culoare mă atrag ba dintr-o parte, ba din alta. Noroc cu ele că fac ziua mai frumoasă. Sunt stropită cu noroi până-n gât, bicicleta e murdară. Bine că totuși mai merge. Luna mă acompaniază, desenând umbre pe câmp. Șarpele roșu, format din mașinile de pe autostradă, mă atrage, hipnotic. Iar nu-i țipenie pe drum. O amintire răsare din negura nopții: eu, întorcându-mă acasă, singură cuc, pe drumul pustiu, însoțită doar de lătratul câinilor deranjați de pașii târșiți, obosiți, când ieșeam mai repede din tura de noapte, din fabrică. Mda, nu sunt câini pe-aici care să mă latre, doar iepuri și fazani. Și vreo 30 de ani diferență. Văd un far ce vine din direcția opusă. Hai, nu-s chiar singură, mai sunt navetiști. Port casca că-i musai, dar nu-mi place că-mi estompează auzul. Aburul-mi iese din gură, semn că-i mai frig. Înc-un pic și ajung. Îl aud pe Max cum mă-ntâmpină. E întuneric, e frig, e toamnă. Iar eu sunt obosită. De ploaie, de vânt, de vremea nasoală. De viață. Am impresia că parcurg același drum pustiu mereu și mereu, fără să ajung vreodată la destinație.

O fi astenia de toamnă. O să treacă.

Cu drag și cu iubire,

Aura B. Lupu

21/11/2023