Oare câte femei își pun speranța și toată credința în copiii lor? Oare câte mame trăiesc doar prin și pentru copiii lor? Și oare câte soții renunță la tot pentru bunăstarea și siguranța copiilor lor? Eu zic că multe. Majoritatea. Aproape toate. Cred. Și sper.

Am scris cuvintele de mai jos, din prima fotografie, după ce-l născusem pe Sergiu, acum mai bine de 30 de ani. În cealaltă poză se vede cât de ștearsă și nefericită eram. Îmi doream să-i pot oferi totul, dar totul meu de-atunci era nimic. Inima era o scoică goală. Sufletul un cimitir. Iar ochii două ferestre acoperite de draperiile suferinței. Acum mă uit la el și ochii-mi sclipesc. Inima-mi bate cu putere, cu dragoste, iar sufletul mi-e plin. Suntem amândoi la fel, două firi asemănătoare, care s-au ciocnit, s-au certat, s-au contrazis. Dar iubirea a fost mereu aceeași ca din prima secundă în care l-am ținut la piept. Deplină. Am vrut să scriu și necondiționată, dar exact când am început cuvântul, mi-am dat seama că nu, nu e adevărat, aș minți. L-am condiționat de multe ori, i-am impus, cerut, comandat multe. De prea multe ori. Tocmai pentru că voiam să-i fie bine, voiam să facă el ce nu putusem eu: să fie fericit. Abia acum, de când am început să lucrez cu mine, am înțeles asta. Zicem că-i iubim necondiționat, dar în același timp le impunem să facă cum vrem noi. Și-am înțeles că toată rebeliunea lui, încăpățânarea, îndărătnicia lui, are de-a face cu mine. Pentru că exact la fel am fost și eu. Acum da, pot scrie că-l iubesc deplin și necondiționat. Că-l accept și îl iubesc exact așa cum e. Pentru că am făcut asta cu mine, mai întâi.

La mulți ani, Sergiu!

Nu-ți mai impun să fii fericit. Fii exact așa cum ai tu chef.

Pentru că (abia) acum te iubesc complet.

Cu drag și cu iubire,

mă-ta.

17/11/2023