Ho, ho, ho, Meri Kristmăs! O, Giźăs! Știți că ador Crăciunul, dar nu mă pot obișnui să văd brazii decorați și luminițele sclipind de pe acum. Când am văzut la vecina renii zburdând prin zăpadă artificială pe pervaz și Meri-Kristmăsu’ agățat de ușă, m-a umflat râsul. Mai ales că toarnă cu găleata de vreo două zile, numai vreme de ornat nu e. Și nu e singura, văd brazii decorați și sclipind când mă întorc de la serviciu, când e întuneric și am mereu un șoc. Unde ne grăbim, oare? Și de ce? Frenezia asta ce ne cuprinde e faină, nu zic ba, dar oare chiar e cazul să ne-apuce din noiembrie? Încep să rezonez tot mai puțin cu asta. Dacă așteptam și eu cu multă nerăbdare Crăciunul, acum nu că nu-l mai aștept, rămâne sărbătoarea mea favorită, dar mă obosește și mă deranjează graba și agitația ce cuprinde lumea. De parcă am fi la concurs, cine ornează primul bradul, cine atârnă primul luminițele. Cadouri, cumpărături, alergatură, claxoane, înghesuială, îngrămădeală, nebunie. Iar bisericile-s goale. Tocmai pe cel pe care-ar trebui să-l sărbătorim, îl lăsăm deoparte. Îl uităm. Punem preț și accent pe materie. Sufletul? Spiritul? Inima? Unde le lăsăm?

Forme, fără conținut. Cutii goale. Care sună la fel ca bisericile când pășești în ele: a pustiu.

Ho, ho, ho. Meri Kristmăs?

Cu drag și cu iubire,

Aura B. Lupu

14/11/2023