E ciudat să constați că lumea exterioară, chiar dacă a ta s-a prăbușit, merge înainte. Nu s-a oprit. Nu s-a clătinat. Totul e la fel ca înainte. Privești norii strânși în zare, la fel erau și-acum câteva săptămâni. Frumusețea apusului, mirosul ploii, coloritul frunzelor sunt aidoma ca anul trecut, toamna rămâne la fel de minunată. Te aștepți, cumva, ca amploarea cutremurului din lumea ta, să se răsfrângă și-n lumea exterioară. Și te miră când o găsești neschimbată. Oamenii aleargă, mașinile rulează cu viteză, ploaia răpăie, iar tu simți cum te dezintegrezi pe dinăuntru. Dar nu lași – zici tu – ca asta să se vadă. Iei ce ai nevoie de pe raft, pășești cu grijă, gesturile îți sunt calculate. Tresari puternic când un cărucior se izbește de altul. Vezi pe cineva cunoscut și-l ocolești. Nu mai suporți privirile plină de milă. Știi că oamenii-s bine-intenționați, dar nu vrei să izbucnești în plâns prin Lidl. Simți c-ai îmbătrânit în câteva săptămâni cu câțiva ani, iar nodul din piept tot nu dispare. Max e singurul care reușește să te facă să zâmbești. Se întrece în giumbușlucuri. Și Doamne, cât de frumoasă-i zarea!

Cu drag și cu iubire,

Aura B. Lupu

22/09/2023