N-am apucat să procesez plecarea unui pui din cuib. Sau am evitat s-o fac, mai degrabă. A fost plecarea în România, nunta, întoarcerea, îmbolnăvitul și toate cele, anume petrecute parcă, încât să n-apuc să mă gândesc că o cameră e goală. Treceam în fugă prin ea, la baie, mereu grăbită, mereu preocupată cu altceva, dar azi, după ce-am fost în vizită la el, am înțeles că, de fapt, mintea mea refuza s-o facă și, dinadins, măcina altceva. Pentru că, odată cu procesatul plecării, a venit și durerea de care, evident, fugeam. Colțul ochilor vedea în grabă scaunul gol. Nasul nu-i mai simțea mirosul. Iar urechea nu-i mai deslușea pașii, trosnetul gleznelor, nici scârțâitul scărilor în creierii nopții. Am evitat și refuzat să recunosc că mi-e greu. Că doare. Că, chiar dacă-s nemaipomenit de mândră și fericită pentru el, în suflet simt că arde. Bate vântul. E… pustiu. La fel ca odaia lui, în care cele câteva lucrușoare rămase, nici măcar nu le-am atins. Tot inconștient, probabil, le-am lăsat împrăștiate, fix cum le-a lăsat el. Dacă le-aș fi pus la loc, aș fi definitivat plecarea. Aș fi procesat-o, cu adevărat. Și-aș fi simțit, mai devreme, durerea de acum și golul din suflet. Pe care le-am tot amânat, evitat să le simt.

Știi că acest moment va veni. Te pregătești, cât ce cât, de el. Și totuși niciodată nu vei fi pe deplin pregătit. Pentru că părinte ești și rămâi pe veci.

Fii fericit, puiule. Ești bărbat, dar pentru mine, pentru noi, vei fi mereu copilul nostru. Piticu’, asa cum te alintăm, chiar dacă ai peste 1,80. Te iubim!

Cu drag și cu iubire, noi.

03/06/2023