Două femei frumoase, ce par a fi fiică și mamă după părul blond-roșcat și trăsături, una cu părul strâns într-un coc bogat, cealaltă cu el împletit, se îndreaptă preocupate spre magazin. Cea mai tânără trage o geantă de cumpărături după ea, cealaltă împinge un cărucior din care ies piciorușele unui copil. Discută aprins. Mama plânge tăcut. Noi ne jucam pe petecul de iarbă ce-i peste drum de magazin. Nici una nu ne observă, chiar dacă Max se întrece în figuri, doar, doar o să-l bage în seamă. Înainte să le aud vorbele, după îmbrăcăminte, păr, trăsături și mai ales că-s fără mașină, pe jos, îmi dau seama că-s ucrainence. Tresar amândouă când se aude un bubuit. Două avioane de luptă trec peste noi. Ele se uită speriate spre cer. Max ascultă atent. Eu le privesc și suspin. Realitatea, partea ei mai puțin frumoasă și ce părea îndepărtată, de care-am auzit și văzut doar la televizor, a ajuns sub ochii mei. Vlad predă din semestrul ăsta copiilor ucraineni. Toți sunt marcați. Speriați. Dar atât de frumoși! Unul zâmbește larg tot timpul, dar ochii mari, albaștri, plini de umbre, îl dau de gol. Altul, dacă i se pun multe întrebări, se-nchide în el, se vede că vrea să fie lăsat în pace, nu poate fi prea mult timp atent, devine absent, cu ochii opaci, pierduți. Ce-au văzut ochii acestor copii? Noi nu putem decât să ne imaginăm.
Realitatea, mai puțin frumoasă, ce părea atât de îndepărtată, pe care o hâșâiam, o ocoleam, a ajuns printre noi. Nu ne putem preface că nu o vedem. Ce putem face? Să-i ajutăm. Și să ne rugăm pentru ei.
Cu drag și cu iubire,
26/04/2022
Aura B. Lupu 
Lasă un comentariu