Pe data de 15 iunie 1889, la ora 4.00 dimineața, se stingea în Sanatoriul de Boli Mentale al Doctorului Şuţu, de pe strada Plantelor din București, poetul Mihai Eminescu.
Moartea l-a găsit într-un halat ponosit, pe un pat metalic de spital, închis în ”celula” sa din spital. Cu doar câteva minute înainte de a trece în neființă, a vrut doar un pahar cu lapte și sprijin moral. I-a șoptit medicului de gardă care-i băga prin vizetă paharul cu lapte: ”sunt năruit”. S-a întins pe pat și la scurt timp a murit.
Halatul ponosit avea să fie, de fapt, de-o valoare incomensurabilă.
Într-unul din buzunare se afla un mic carnețel. Pe acesta erau scrise poezii. Ultima a fost scrisă chiar cu o oră înainte de moarte.
„Stelele-n cer”
„Stelele-n cer
Deasupra mărilor
Ard depărtărilor
Până ce pier.
După un semn
Clătind catargele
Tremură largile
Vase de lemn:
Niște cetăți
Veghind întinsele
Şi necuprinsele
Singurătăți.
Orice noroc
Şi’ntinde-aripele
Gonit de clipele
Stării pe loc.
Până nu mor,
Pleacă-te îngere
La trista-mi plângere
Plină de-amor.
Nu e păcat?
Ca să se lepede
Clipa cea repede
Ce ni s-a dat?”
Aura B. Lupu 
Lasă un comentariu