Dintr-o viață plină de lipsuri dar goală de nefericire. De parcă lipsurile materiale erau compensate de preaplinul inimilor, ce debordau de fericire.

Amețită de-atâta fericire, pluteam. Eram în sfârșit împreună. Ce conta munca grea, orele multe și banii puțini? Conta că la sfârșitul zilei adormeam în brațele lui. Ce conta că dormeam pe-o saltea gonflabilă (luată și aia cu-mprumut!) și care într-o noaptea s-a declarat învinsă și s-a dezumflat, pârâind? Conta că râdeam ca doi nebuni, cu lacrimi, trezindu-ne pe podea. Ce conta că mâncam, invariabil, la prânz, aceeași omletă simplă, dar pregătită cu-atâta dragoste, de Adi? Conta că eu mă simțeam răsfățată, sătulă (în sfârșit!) și că mâncam cu plăcere, nu cu noduri, ca până atunci, sub privirea scrutătoare a babei, ca nu cumva să mănânc prea mult, și s-o sărăcesc.

Lipsurile materiale erau multe. N-aveam mai nimic. Dar aveam inimile pline de fericire.

Și asta era TOT ce conta.

Cu drag și cu iubire,

Aura.

27/01/2020