Sunt etape din viață pe care trebuie să le-ncheiem. Să le punem punct și să mergem mai departe. Greu, anevoios dar necesar.
Vital uneori. Pentru că o relație toxică, abuzivă, plină de șantaje cu un narcisist, n-o să ducă niciodată, nicăieri. Într-o astfel de relație ești permanent învinuit, provocat, obligat să-ți demonstrezi capacitățile și meritele, nu ești niciodată bun de nimic și orice-ai face, oricât te-ai strădui să-l mulțumești, să-l satisfaci, e degeaba. Pentru că nu poți.

Narcisiștii sunt persoane care, în primă fază, îți arată masca omului drăguț, șarmant și carismatic, binevoitor, călduros și interesat. În spatele acelei măști se află, de fapt, indivizi problematici, egoiști, extrem de pretențioși, fragili emoțional, nesiguri, care au nevoie în permanență de a fi validați, apreciați și adulați. Încrederea în sine exacerbată și aroganța pe care le manifestă maschează sentimente de gol interior și, chiar dacă par a fi invincibili, un cuvânt nepotrivit, un ton anume, o privire fățișă sau o mică greșeală le pot declanșa subit furia și îi pot destabiliza emoțional. Din acest motiv, în preajma lor te poți regăsi de multe ori în situația în care să îți alegi cu foarte multă grijă cuvintele și atitudinea, sentimentul fiind acela că trebuie să te porți cu mânuși cu ei. Sau să fugi de ei mâncând pământul.

Narcisistul e „cel mai tare din parcare”, el nu greșește niciodată, are dreptate întotdeauna și nu acceptă niciodată un alt punct de vedere. Știe tot, poate tot, cunoaște tot. Narcisistul nu suportă să piardă controlul.

Musai să dețină controlul, musai să manipuleze, abuzeze, șantajeze.
Furia pe care o manifestă nu este decât una din strategiile sale, pentru că cel mai frecvent tehnicile sunt mult mai subtile. Dezaprobarea și subestimarea constantă, însă voalată, care duc la un sentiment de inadecvare de sine, dificultatea pe care o resimți în a-ți exprima preferințele sau a fi tu însuți, adică a te exprima pe tine așa cum ești, sunt alte semnale de alarmă care traduc manierele prin care narcisistul încearcă să te controleze – lui nu îi pasă cu adevărat de tine, de nevoile tale, de ce vrei tu să exprimi, el doar își dorește să te mulezi pe nevoile sale, chiar dacă acest lucru înseamnă anularea propriei tale personalități.

Și, bineînțeles, nu-i pasă!

Persoanele din jurul lor nu reprezintă altceva decât instrumente prin care ei pot să-și atingă scopurile iar relațiile sunt simple afaceri de pe urma cărora caută să obțină cât mai mult, fără a oferi, dacă se poate, nimic în schimb. Nu afectivitatea este importantă, ci utilitatea, căutând să-i subordoneze pe cei din jur și transformându-i în pioni pe tabla de șah a propriei vieți, unde doar el trebuie să câștige mereu. Narcisistul se așteaptă ca ceilalți să îl pună pe primul loc, să-i răspundă prompt nevoilor și intereselor, indiferent de costuri. Relațiile pe care narcisiștii le cultivă sunt deseori abuzive, deoarece nu țin cont de ceilalți, ci doar caută prin orice mijloace ca aceștia să le facă jocul.

Experți ai manipulării, la început se vor preface a fi cu adevărat interesați de tine și de bunăstarea ta, se vor purta exemplar pentru a-ți câștiga încrederea, îți vor oferi ce ai nevoie (sau cel puțin vor crea impresia că sunt dornici să te susțină și să te ajute), te vor încuraja, iar apoi, după ce te vor prinde în mrejele lor, vor începe treptat-treptat să te devalorizeze, să te critice constant sub pretextul că îți vor binele, să te facă să îți pierzi încrederea și să te îndoiești de tine pentru a te putea controla cât mai bine, pentru a te exploata în interes personal.

Aceeași persoană care la început părea că te place și te apreciază necondiționat, căreia îi păsa de tine, care te copleșea cu atenție și grijă, se transformă într-o persoană rece, critică, dură, abuzivă, lipsită de respect, cu toane și schimbări de dispoziție, reacții imprevizibile de iritare sau enervare. În aceste condiții, primul gând care îți vine în minte este că tu ai o problemă, că este vina ta, că dacă te vei strădui mai mult, vei oferi mai mult, lucrurile vor fi din nou ca înainte și că el/ea va reveni la sentimente mai bune. Da’ de unde! Acest lucru nu se întâmplă niciodată. Cu cât oferi mai mult, cu atât narcisicul va vrea mai mult, va fi tot mai nemulțumit și mai greu de satisfăcut, făcându-te să te simți inutil, „bun de nimic”.

Narcisistul „iubește” doar atunci când are un interes. În fapt, nu e capabil nici de iubire, nici de empatie. Însă manipulează, șantajează emoțional sau face pe victima pentru a-și duce planurile la bun sfârșit. Îți încalcă limitele și nu ține cont de dorințele tale. Te tratează cu indiferență și tăcere și deseori are comportamente pasiv-agresive. Dacă îi atragi atenția asupra unui aspect care te deranjează, să nu te surprindă că tot pe tine te va face să te simți vinovat, sau va minți că el n-a făcut asta.

În relația cu un narcisist, îndeosebi când perioada devalorizării începe, sentimentul că ceva nu este în regulă e mai mereu prezent. Nu știi exact ce nu este în regulă, însă de cele mai multe ori te simți vinovat – vinovat că nu ești suficient de bun, de capabil, de înțelegător și așa mai departe; că nu faci lucrurile suficient de bine. În fapt, narcisistul îți induce aceste sentimente de inadecvare pentru că el nu este capabil să-și asume responsabilitatea pentru nesiguranțele proprii, pentru propria inadecvare adânc îngropată. Plasează totul pe umerii tăi, proiectează, își găsește scuze. Este ca și cum ar spune „eu nu vreau să mă simt slab, nevaloros, incapabil… simte-te tu în locul meu așa”. Proiectând mereu asupra ta atributele sale negative, poate ajunge să îți poarte resentimente și chiar să te urască. El nu te mai vede așa cum ești de fapt, te vede așa cum te-a construit în mintea lui. Devii un personaj fictiv făurit de propriile sale gânduri. Devii țapul ispășitor al propriilor sale „păcate” sau părți întunecate. Ceea ce nu acceptă de fapt este propria persoană reflectată în alții. În adâncuri, sentimentul nefericirii și lipsa de împlinire îi guvernează ființa și va continua să proiecteze asupra altora acest sentiment. Este ca și cum orice ar face nu se poate simți mulțumit, cel puțin nu pe termen lung; ca și cum ar fi în permanență în căutare de ceva, un „ceva” pe care nu îl găsește niciodată. Chiar dacă tu te îndepărtezi de el, întrerupi orice legătură, narcisistul își va căuta o altă persoană cu care să înceapă acest joc patologic. Pentru că fără astfel de oameni-instrument care să îi fie coloane de susținere a imaginii autocreate, întreaga lume a narcisitului se va prăbuși, el ca ființă autoanulându-se. Narcisistul se hrănește prin ceilalți, iar când pionii sau „furnizorii” dispar, sentimentul este de pierdere a simțului sinelui, de invalidare totală și autoanulare.

Sunt egocentrici, simt nevoia de a acumula cât mai mult, de a avea cât mai multe lucruri, aceasta fiind o manieră prin care ei își validează importanța.
Lipsa de empatie și de responsivitate față de sentimentele și nevoile altora, este alt semn de alarmă că nu-s „oameni cum trebuie”.

În relațiile cu cei din jur caută permanent să obțină aprecierea, validarea, acceptarea și susținerea.

Acceptă cu mare dificultate critica deoarece le este foarte greu să conceapă că ar putea greși, și cum ar putea greși o persoană care mereu are dreptate? Agățându-se de un simț al sinelui definit printr-un ego exacerbat, resping orice vine în contradicție cu imaginea pe care și-au creat-o despre sine. La bază stă frica de a nu fi acceptat.
Narcisiștii sunt persoane care, în primă fază, poartă cu măiestrie masca omului drăguț, șarmant și carismatic, binevoitor, călduros și interesat de cei din jur. În spatele acelei măști se află, de fapt, indivizi problematici, egoiști, extrem de pretențioși, fragili emoțional, nesiguri, care au nevoie în permanență de a fi validați, apreciați și adulați. acela că trebuie să te porți cu mânuși cu ei.

Narcisiștii disprețuiesc slăbiciunea și cu cât afișezi mai mult în fața lor acest atribut, cu atât mai mult le vei stârni furia, furie cauzată de faptul că ei văd în tine ceea ce nu pot accepta în ei. Într-un fel poate fi vorba de oglindirea acelor aspecte pe care ei le neagă la propria persoană. Pentru un narcisist este extrem de important să își mențină acea imagine de sine caracterizată prin „omnipotență”, atotcunoaștere și invulnerabilitate. Din acest motiv se pot detașa de propriile emoții și le poate fi foarte greu să accepte emoțiile altor persoane. A fi uman și a simți ca toți ceilalți este semn de vulnerabilitate. Pentru a-ți putea menține poziția de superioritate, tu trebuie să fii mai presus de ei, trebuie să fii diferit. A simți vreo emoție în prezența altcuiva înseamnă a te lăsa influențat într-o oarecare măsură de acel cineva. Faptul că cineva te poate influența înseamnă că tu nu ești suficient de stăpân pe tine însuți, iar sentimentul de care se teme cel mai tare narcisistul este pierderea controlului.

Scapi greu din ghearele unui narcisit.
Primul pas este să-l recunoști.
Am doilea, să-i spui în față, direct, că l-ai recunoscut.
Și ultimul, cel mai greu, cel mai dureros și cel mai complicat este să te desprinzi dintr-o astfel de relație și să pleci.
Pleci neîmpăcat. Cu inima grea. Cu sufletul plumb.
Dar trebuie să pleci. Sentimentul de vinovăție pe care ți-l pasează e greu de îndurat și procesul vindecării este extrem de lung. Să-ți recapeți încrederea-n forțele proprii, să înțelegi că tu nu ai greșit cu nimic, c-ai fost șantajat, controlat, manipulat, este vital.

Narcisistul nu se va schimba niciodată!
Se va preface doar că s-a schimbat, doar ca să te prindă iar în mreje.
Și, la primul semn de slăbiciune, te va ataca din nou.

Aveți grijă. Pe cine acceptați și tolerați să vă dea lecții și să vă poruncească.
Că am ieșit – cam de multișor- din evul mediu.

Cu drag și cu iubire,
Aura B. Lupu
Dej
09/07/2019

Credeam că-s învățată cu canicula. Mergeam la sapă, la mălai, de dimineață până seara, în arșiță, iar la fiecare lovitură cu sapa, în pământul tare și uscat, mă gândeam: „Oare mai îi mult până la capătul șirului de mălai? Oare n-apare vreun nor? Oare nu dă Dumnezeu o pală de vânt?”. Câteodată mai dădea, câteodată nu, dar rezistam. Ajungeam în capăt, făceam o țâră de pauză, beam câte-o-nghițură de apă coclită, și-ncepeam alt rând, alt „șir” de mălai… Priveam în zare și aerul vibra de la căldură, vedeam cum valurile fierbinți se ridicau din pământ. Cu sapele în spate, obosiți, transpirați, murdari și plini de praf ne-ntorceam seara de la câmp. Acasă o luam de la capăt. Aveam de adăpat și de dat mâncare la animale, de adus apă de la fântâna lui tanti Olga de peste drum (6-8-10 găleți, s-ajungă și de spălat pentru toți, și de adăpat), de făcut ceva ușor de mâncare, de pus hainele la înmuiat, apoi de-nchis găinile și, în sfârșit, după îmbăiatul rapid într-un lighean, mergeam la culcare. Dormeam duși. Nu ne era prea cald, n-aveam nevoie de ventilatoare sau de aer condiționat. În câmp, în plin soare, nu foloseam tot felul de creme protectoare, cu spf de 50 sau nu știu ce ochelari de soare speciali. Nu ni se făcea rău de la statul la soare, de insolație nici nu știam. Ce-i drept ni se duceau câteva rânduri de piele, iar primul „prins de soare” îl tratam cu „groștior”. La 44 de grade umblam bine-mersi pe-afară, fără să am senzația asta de acum, de sufocare, de caniculă insuportabilă. Azi, cele 42 de grade au fost foarte greu de îndurat. Iubesc căldura, iubesc vara, dar azi și ieri și-alaltăieri a fost cumplit. Nu este aer, sau, dacă e, e irespirabil. Este caniculă. Și-s învățată de când mă știu cu ea. Dar nu pot să nu remarc diferența dintre cele 44 de grade de-acum vreo 2 ani, când disconfortul termic era mare dar totuși suportabil, cu cele 42 de grade de azi când mai că nu am leșinat. Știu. E cald. E vară. Dar ceva nu-i în regulă cu arșița asta. E sufocantă. Arzătoare. E totuși parcă „prea”.

Cu drag și cu iubire, Aura.

02/07/2019

Cuzdrioara.

Oricât îmi storc creierii să găsesc un motiv să mă vaiet, degeaba. Ioc.
Știu că-i musai acum, dacă vrei audiență și trafic pe blog, să te plângi: de viața asta de rahat, de feisbucu’ ăsta unde-s numai tâmpenii, de caniculă, de răutatea din lume, etc.
Dar io nu pot să mă plâng, pe Facebook am dat doar de oameni faini și postări foarte interesante, zilele astea a fost într-adevăr foarte cald dar aseară am ieșit la alergat și-a fost nu bine, ci excelent!
În momentul ăsta geamul meu e deschis și-mi intră un miros îmbătător de flori. Habar n-am de unde, am ieșit afară să adulmec dar acolo nu se simte, doar aici, unde scriu, lângă geam… Ciudat… E răcoare, 22 de grade, numa’ bine, azi am de mers – iar! – la taxe să-mi declar impozitul, c-am fost și ieri și tanti de-acolo m-a trimis la plimbare, după cai verzi pe pereți. Deși ieri m-am supărat o țîră, acum mi-a trecut, clar că și aici au ineficienții și incompetenții lor. „Brusc și dintr-o dată”, după mai 10 ani, cică sistemul lor nu-mi mai găsește creditul ipotecar. Dacă nu cumva Zîna Bună mi-a plătit casa la bancă integral peste noapte, sau dacă banca nu m-a desemnat câștigătoare a vreunui concurs și m-a iertat de restul ratelor, să dispar din sistemul lor cum că n-aș mai avea niciun credit, e bizar. Culmea e că tanti aia „binevoitoare” nici n-a vrut să-mi accepte dovada (trimisă de bancă!) a plății ratelor, ba din contră, repeta ca un robot: „Doamnă, nu aveți niciun credit ipotecar!”. N-avea rost, tanti era convinsă că 1+1 fac 5 așa că i-am dat pace. Însă, să fac drumuri de-a lela pe la FOD (Federale Overheidsdienst Financien) și pe la bancă nu-i tare fain, dar asta e, io tot nu mă vaiet. Din contră, îmi pare bine că-s citovă și-s în stare să merg, că uite ce fain mi s-a vindecat arsura pe gleznă, de pot nu numai să merg, ci și s-alerg!
Așa că da, viața-i de rahat dacă așa vrem noi s-o vedem, dar poate fi și minunată dacă alegem să vedem partea plină a paharului, nu?
Mulțam Domne că-s întreagă, că prin geamul deschis îmi intră-n loc de praf și zăpușeală, răcoare și miros de flori, că-s numai 22 de grade și n-o să leșin prin autobuze și săli de așteptare, umblând după caii verzi pe pereți ai unei tanti care vede viața – clar! – în cu totul alte culori decât roz. 
O zi făină oameni faini!

Am intrat în vară oficial. Cea mai lungă zi din an și solstițiul de vară au fost deja pe 21 iunie, mâine-s Sânzienele și nașterea Sfântului Ioan Botezătorul. Soarele apune târziu iar întunericul vine abia spre miezul nopții, n-ai cum să dormi când afară încă-i lumină. De multe ori privesc pe geam și cred că-i 8-9 seara, când colo-i trecut bine de 10! Ador zilele astea. Ador anotimpul ăsta. Am tânjit un an întreg după vară, îi și spuneam la Adi că dacă-l aud că se plânge de căldura, îi dau cu sania în cap. Și cu umbrela!

Ne-am învățat să ne plângem de tot și de orice. Veșnic nemulțumiți, veșnic plângăreți, veșnic bosumflați, nu mai știm să apreciem clipa. Momentul de față. Doar ne văicărim: vai ce frig și ce urât e afară! Ioi ce tare plouă! Văleu ce mai bate vântul! Of, da’ ce cald e!

Căldură mare, monşer!

Culmea e că facem asta stând în casă, pe canapea, aruncându-ne când și când ochii pe geam, cât să ne putem exprima nemulțumirea despre vremea asta ticăloasă, care ba-i prea rece, ba-i prea caldă, ba că plouă, ba că ninge.

Și io m-am plâns bugăt și probabil c-o s-o mai fac, deși după lecțiile primite încerc să mă abțin și mă bucur de tot și de orice. De moment, de clipă, de ploaie și de vânt, de soare și de lună, de zile lungi și stele tremurătoare. De mirosul lavandei ce mă înnebunește, de Bambi (daaa, printre căprioarele de care vă scriam în celelalte articole a apărut și un puiuț!), de serile astea lungi, până spre miezul nopții, de apusurile târzii și de cerul atât de limpede și fără nori! De iarba proaspăt cosită ce deja a doua zi e fân – și vai, cum miroase! –, de mălaiul care crește văzând cu ochii, de cireșele care se coc de pe-o zi pe alta și-mi trag cu ochiul (da’ mă abțin!), de natura asta care-n fiecare zi găsește alt fel să mă încânte!

Îmi amintesc acum de cea mai faină alergare, ce-a fost pe-o ploaie torențială, destul de rece; eram singură pe pistă, iar aerul era atât de proaspăt, atât de curat! Îl simțeam umplându-mi plămânii și fiecare celulă, oxigenându-mi sângele și creierul atât de bine de parcă aș fi inspirat vreo poțiune magică de revitalizare, întinerire, dătătoare de puteri. Aș fi putut s-alerg continuu, atât de-n formă mă simțeam, îmi priveam palmele din care ieșea abur, din gură la fel, parcă scoteam fum! Eram plouată până la piele, dar nu mă deranja, din contră, răceala ploii îmi făcea bine, mă calma.

Săptămâna viitoare se anunța caniculă. Temperaturi nemaiîntâlnite-n Belgia (io cel puțin în 16 ani niciodată) de până la 42 de grade, așa că amintirea alergăturii mele prin ploaie o să-mi fie de folos!

Nu-i de glumă, 42 de grade sunt greu de îndurat. Mai ales copilașii, bătrânii și bolnavii trebuie protejați. Musai apă multă, hidratare cât cuprinde, cine poate să stea la umbră, jaluzelele coborâte, geamurile închise ziua și deschise noaptea, mâncare cât mai ușoară, multe fructe și legume, fără alcool și cafea, dușuri dese, etc.

Căldură mare, monşer!

A venit vara și nu așa, în doru’ lelii ci a început în forță!

Ce să-i zic altceva decât: „Bine-ai venit!”

Cu caniculă sau fără, pentru mine, rămâne anotimpul favorit!

23/06/2019

În ton cu lavanda… 💜💜💜

Io am găsit niște flori galbene, nu-s sânziene da’ no… 😉 

Filmarea asta e făcută în seara de 21/06/2019, cea mai lungă zi din an, era ora 22:27.  🙂

Doamne, cum miroase lavanda asta! Aseară, 22/06/2019.

Aseară, 22/06/2019: Bambi, cu chef de zbenguială! 🙂

Mda… Zilele astea-am dat peste niște postări ce m-au umplut de scârbă, de supărare, de tristețe și de nervi. Și cum m-a mâncat în dos să scriu despre ele… azi a fost musai să mă scarpin!

Am scris despre ăia doi ce mâncau semințe-n tren și scuipau pe jos cojile, despre mama irespobsabilă ce căuta tratament cu uleiuri esențiale pentru căzătura-n cap a fetiței de 3 ani, despre Terrierul atacat de Amstaff și despre femeia bătută-n stradă și-aruncată-n tomberon; filmulețe pe care eu le-am văzut c-un nod în gât, cu indignare, neputință, lacrimi în ochi, etc.

Unele comentarii m-au lăsat însă mai paf: cum că nu-s „adevărate”, că-s regizate doar ca să apară pe net, să aibă cât mai multe vizualizări. 😳

Măi oameni buni, chiar și-așa să fie, mie tot nu mi se pare-n regulă să faci și să postezi așa ceva! Tot suntem duși cu capu’! Tot psihopați suntem! Tot din zona crespusculară-s chestiile astea, anormele, nefirești, stranii, ciudate și fără sens!

Ce audiență vrei să-ți faci? La ce să-ți faci reclamă? Ce vrei să promovezi?

Nu, pe mine chestiile astea mă depășesc.

Așa că de-acum mai bine le ignor. O să-mi văd io de lavandă, de-apusuri și de fluturei.

Mai bine rămân io anormală și fără mâncărimi. 😉

Aura.

20/06/2019

Lavanda – planta minune cu peste 100 de utilizări, a înflorit. O văd peste tot, în fața caselor (cică alungă țânțarii!), în parcuri și grădini, iar de fiecare dată când îi simt mirosul mă gândesc: mmm, ce bine-ar merge un masaj cu ulei de lavandă, o baie parfumată, o cremă cu aromă de levănțică, o plimbare printre lanurile de lavandă din „Provence Mon Amour”… Pasărea mălai visează, nu?

Da, uleiurile esențiale-s super extraordinare și minunate, dar să ajungi să crezi că doar cu ele poți să te și să vindeci boli grave, asta-i deja deraiere, derapaj serios, luat rău pe arătură!

Uleiurile esențiale sunt o alternativă bună de luat în seamă pentru:

•  îmbunătățirea stării de sănătate – pot ameliora sau chiar ajuta în tratamentul unor afecțiuni: stimulează digestia, calmează spasmele musculare și durerile articulare, îmbunătățesc circulația, au efecte antivirale și antibacteriene, întărind imunitatea și fiind un real ajutor în afecțiunile respiratorii din sezonul rece;
•  îngrijire și înfrumusețare – unele uleiuri pot tonifica țesuturile și combate celulita, pot trata probleme ale pielii, îngrijesc și tonifică părul casant, îmbunătățesc aspectul tenului atenuând ridurile, catifelând și regenerând pielea;
•  schimbarea stării de spirit și relaxare – sporesc buna dispoziție, alungă stresul, calmează, stimulează memoria, echilibrează și alungă depresia, iritabilitatea, oboseala.

Deci ajută dar pe lângă tratamentul adecvat! Că dacă ai diabet și nu mai iei insulina că bei ulei de trandafir chiar crezi c-o să scapi de diabet peste noapte? Sau dacă ți-a căzut fetița de 3 ani în cap și tu după 5 ore cauți „remedii naturiste să-i restabilești echilibrul”… Doamne iartă-mă și păzește lumea de mame iresponsabile și leagă-le trompele, fă o minune, ceva, cumva!

Putem inspira adânc parfumul florilor de lavandă, putem profita de beneficiile extraordinare ale plantelor medicinale, de efectele curative ale uleiurilor esențiale dar nu mai credeți toate bazaconiile și că prin abracadabra dispare o crăpătură în țeastă!

Doamne apară și păzește!

Am luat-o rău pe arătură, dintr-o extremă-n alta, ba unii se-ndoapă cu hap-uri și se tratează după ureche și de bolile pe care nu le au, că au văzut ei reclama aia la televizor (no astea le-aș interzice, reclamele la medicamente!) , ba alții cred că medicii vorbesc tâmpenii, că ce știu ei, după (minim) 6 ani de medicină habar n-au, așa că mai bine se duc la vraci, că ăia știu cum să-i trateze! Trei picături din piele de șarpe amestecat cu ceai de mușețel, un vârf de cuțit de praf de unicorn și puf! a dispărut boala ca prin farmec!

Beneficiile plantelor medicinale sunt de netăgăduit. Dovedite. Aplicate. Folosite. Dar cu cap!

Uleiurile esențiale au o grămadă de astfel de beneficii. Folosite însă tot cu cap!

Iar mămica aia care-a scris mesajul de mai jos, ar face bine să-nceapă să și-l folosească.

Sau să-și lege trompele!

Azi cu stupoare,

Aura.

19/06/2019

„Dorințele ni se îndeplinesc cu o viteză amețitoare, într-un ritm mai accelerat ca niciodată! Fiți deschiși să profitați de energia norocoasă și aproape magică a Lunii pline în Săgetător!

Luni, 17 iunie 2019 (ora 11:36, ora României), dacă ne vom îndrepta ochii către bolta cereasca, vom putea admira o frumoasa luna plina. Astrologic vorbind, avem de-a face cu o luna plina ce pica în semnul Săgetătorului, la 25 grade, și a cărei influenta o vom resimți din plin în perioada imediat următoare.

Universul găsește mereu alte forme, alte metode, alte feluri prin care ne transmite mesaje. Un nor, un curcubeu, cifre care se repetă obsedant, versurile unui cântec ce ne mișcă profund, atingându-ne fix acolo unde ne doare mai tare, animale care vin spre noi firesc, fără frică, fluturi, buburuze, libelule care ni se așază pe degete, persoane potrivite care-ți ies în cale și te ajută exact cu ceea ce aveai nevoie și mai ales când.
Azi, sub pașii mei au înflorit cuvinte, mesajele au venit unul după altul, în mod clar și răspicat.
Doar să vrem să le vedem. Doar să vrem să le-nțelegem.

Nu mă credeți? Priviți mai jos.

Credențu’ bunei mele era cufărul comorilor. Acolo se-ascundeau bunătățile și ce era mai de valoare. Nu c-ar fi avut buna mea aur și argintărie, biata avea doar câteva blide mai acătării – de porțelan, cum le zicea, nu de tablă! – și vreo câteva ștergare „de sărbătore„, pe care le ținea acolo împreună cu câteva caramele (de unde ciocolată atunci?), mentosane și nelipsitele „Eugenii” pe care le păstra pentru noi.

Fusese un credenț vechi, ce mirosea ciudat, dar pe care buna mea-l feștise într-un albastru de Voroneț și-l pictase cu flori și modele, cu multă migală și răbdare și-l transformase buna mea, cu pensula magică, într-un dulăpior minunat, ce împlinea dorințe. Să mă vezi stând înaintea credențului cu ochii-nchiși și mânuțele împreunate, rugându-mă din tot sufletul meu de copil să-mi crească aripi ca să pot zbura depaaarte, ca fluturii ce-i văzusem în grădină, sau să se coacă și cireșele alea odată, mai repede! Sau Ursu, cățelul meu, să poată și el vorbească, nu doar să latre!

Molfăiam apoi fericită mentosanele, câte două odată, de-mi dădeau lacrimile de la atâta mentol, da-mi părea bine că odată cu lacrimile și mucii curși, pe care buna mi-i ștergea zâmbind cu colțul zadiei, ținându-mă blând de-obraji, mi se mai desfunda și mie nasu’ ăla și respiram în sfârșit în voie!

Dacă ar fi fost după mine, m-aș fi băgat să dorm în el, dar avea rafturi și nu-ncăpeam, că încercasem io odată când buna era prin grădină, și nu reușisem.

Credențu’ magic nu mai e demult, buna mea dragă nici ea. Dar magia lor persistă. În albastru cerului, în florile câmpului, în zborul fluturilor și-n menta zdrobită-n palme, pe care-apoi o inspir adânc. Și zâmbesc.

O zi cu zâmbet să aveți!

Cu zâmbet și cu iubire,

Aura B. Lupu

13/06/2019

#citimromânește #sprijinimautoriiromâni

https://carturesti.ro/product/search/trairile%20aurei

https://www.emag.ro/trairile-aurei-aura-b-lupu-editia-2019-9786060291312/pd/D5TNSBMBM/?X-Search-Id=574bb376cb6981e12393&X-Product-Id=56462439&X-Search-Page=1&X-Search-Position=0&X-Section=search&X-MB=0&X-Search-Action=view

Donație

Vă place ceea ce citiți? Aici puteți sprijini autoarea. Mulțam fain!

€10,00

Dacă sunteți slabi de inimă nu vă uitați la filmarea de mai jos. De obicei nici eu nu mă uit și nici nu redistribui astfel de fimări dar acum parcă m-am văzut cu Edi atacați de Rottweiler. Cei care mă citiți știți povestea.

https://aurablupu.com/2018/07/09/prostie/

Noi atunci am scăpat teferi.
Dar pentru prima oară de când Edi a murit simt un fel de… ușurare, că e ferit acum de-așa ceva! N-aș fi crezut vreodată c-o să gândesc și-o să simt asta, dar văzând filmarea… regret, dar asta simt! Bine, asta pe lângă o furie și-o indignare pe care nici nu știu cum să le descriu!
Privind-o mi s-a făcut rău. Acum tremur, capul îmi pulsează de durere și mi-e greață, nici să plâng nu pot măcar. Amărâtu’ ăla de cățel n-a avut nicio șansă și mă înfurie teribil nu atacul Amstaffului  – ăla a făcut ce-i antrenat să facă de-un imbecil pe care l-aș… ioi, mai bine nu scriu ce i-aș face! 👿  – ci inconștiența, indiferența și idioțenia femeii care-l plimba liber și fără botniță! Mă umple de indignare indiferența celor din mașinile care trec fără să oprească, mă enervează la culme faptul că cineva filmează scena fără să sară în ajutor, mă doare până-n străfundul inimii să văd femeia cum își cară singură câinele rănit și nimeni nu o ajută!
Câinele nu e de vină! Citind comentariile m-am cutremurat! Doamne, am impresia iar că-s picată de pe Lună! Vinovat e stăpânul idiot, vinovată-i femeia care-l plimba, vinovați suntem noi toți cu indiferența și apatia în care trăim!
Sper din suflet să fie cățelul ăla bine și stăpâna lui. Dar o astfel de traumă lasă urme.
Pe veci. Credeți-mă, io știu. 😢
Și mai sper să fie pedepsiți și stăpânul și femeia care plimba Amstafful, să țină minte pe vecie că o astfel de scenă se putea evita. C-o lesă și c-o botniță. Atât!

Cu multă tristețe de data asta,

Aura B. Lupu
10/06/2019

De când cu „macaroanele” mele mă mișc mai greu. Când libertatea de mișcare mi-e îngrădită în vreun fel mă cam apucă bâzdâcii, mă simt iar ca-n „pușcătoria” mea de-acum 12 ani… Urăsc să nu pot face tot ce vreau. Știu că-i o rană nevindecată, dureroasă, inflamată, gata-gata să-și dea în petic, să iasă bulbucind la suprafață… Și nu mă refer – doar – la arsură. E musai să fac o paralelă între răni… Ambele mă stopează. Mă opresc. Mă dor ca naiba. Mă-ngrădesc… De fiecare dată când dau jos pansamentul îmi vine să urc pe pereți. O curăț conștiincios. O tamponez blând și îi vorbesc: „Hai, fii fată cuminte și vindecă-te, nu te îmbufna, nu te-nroși, nu protesta. Ai răbdare. Am eu grijă de tine, nu te las.”

Vreau să mă vindec. Vreau să iert. Rănile nevindecate, supurânde, nu doar că dor ca naiba, mai și put.

Io n-o iertam pe Aura aia bleagă și supusă care-a suportat tratamentul inuman, ce s-a lăsat închisă, îngrădită, călcată în picioare atâția ani. Acum, odată cu arsura, am priceput: nu doar c-o iert, o și felicit și-o-nțeleg! Durerea te țintuiește, te bate-n cuie dar cu răbdare totul trece, totul se vindecă, totul se iartă.

În acel moment s-a petrecut fix ce trebuia să se petreacă, n-ai cum să schimbi și n-are rost. Tot ce poți face este să accepți, să ai răbdare să te vindeci și, mai ales, să ierți.

Să nu te mai învinovățești. Nici pe tine și nici pe alții.

Rănile nevindecate așa se vindecă: să le-ngrijești cu multă atenție și răbdare, să le iubești și să le ierți.

Libertatea de mișcare mi-o fi fost îngrădită cu un scop.

Pare-se c-am de vindecat nu doar arsura ci și niște răni mai vechi…

Cănd universul ne scoate pe tușă o perioadă poate că-i mai bine ca-n loc de lamentări și văicăreli să ne-ntrebăm: oare care-i lecția? Ce-avem de-nvățat de-aici?

Și cine știe ce blocaje depășim – culmea! – nu când sărim, nu când ne dăm de-a dura, nu când alergăm ci tocmai când ne-oprim.

Cu drag și cu iubire,

Aura.

09/09/2019

De câte ori v-am zis io că nu contează părerea celorlați? Că nu trebuie s-ascultați de gura lumii și să faceți ce vrea suflețelu’ vostru? Bine, asta-mi sună și mie, clar, că nici io nu-s mai brează! 😉

Urmați-vă calea. Mergeți pe drumul vostru cu încredere și perseverență. Nu vă mai luați după nimeni decât după ce vă șoptește inimuca. Ce dacă greșești? Ce dacă o să mai și cazi? Ce dacă o să-ți faci cucuie dând cu fruntea de un zid? Ce dacă o să suferi? Sunt lecțiile pe care trebuie să le-nvățăm. Sunt experiențele prin care trebuie să trecem, crescând astfel spre ce ne este dat să fim.

„Spune-mi că nu pot și-o să pot și mai mult, ba o să-ți trimit și poze!”

„Trimite-mă naibii și-o să mă întorc bronzată, relaxată și cu magneți pentru frigider!” 🤣🤪

Astea le-am citit pe Facebook și mi-au plăcut foarte tare, mi se potrivesc.

Ia să nu mai credem noi atâtea ci să punem mâna să și facem, să transformam crezutul în știut. Doar experimentând, trăind și făcând putem să transformăm „părut”-ul ăsta în siguranță. În ceva cert.

E simplu să ne toot dăm cu părerea. E cel mai simplu. Să credem c-o fi așa și pe dincolo dar parcă-i mult mai fain să facem, să punem umărul la treabă. Să încercăm măcar.

Încercarea moarte n-are, nu?

Să credem în puterile noastre, în potențialul pe care fiecare îl avem la purtător. Fiecare avem ceva unic, ceva care ne definește, talentul unic și extraordinar.

Nu mai ascultați de alții, nu-i mai lăsați să vă bage gărgăuni în cap!

Meryl Streep a fost considerată prea urâtă pentru rolul Dwanei din King Kong. Și ia priviți-o acum, este considerată una dintre cele mai bune actrițe din toate timpurile.

Azi o mai consideră cineva urâtă?

Cu drag și cu iubire,

Aura B. Lupu

06/06/2019

Feisbucu’ face figuri, blogu’ face figuri, netu’ face figuri, vremea face figuri… Tătă lumea-i plină de figuri, așa că le-am lăsat în plata Domnului pe toate și-am plecat, o ascult cuminte pe Potecuță, „Auraaaa, fii cuminte, nu te sfădi cu oamenii!”. Decât să-i sfădesc, mai bine umblu razna.

Io știu că tu știi că io știu da’ dacă știm amândoi de ce te faci că nu știi? De ce umbli cu fofârlica? De ce te dai ce nu ești? De ce mă minți că nu știi?

Întrebare întrebătoare, ‘șe-i? Lumea asta-i faină, pre faină ca să răspundem la cimilituri fără sens. Numa’ no, câteodată ne-apucă grija lui Dabija și-i musai să ne scărpinam invers!

Ca noroc că Domne-Domne le rânduiește pă tăte fix cum trebe și cum îi necesar.

V-am țucat!

Enjoy!

29/05/2019

Aura B. Lupu

Paradis. Eden. Rai. Spuneți-i cum vreți dar pentru mine locul ăsta-i ireal de frumos. Iepurii ce țopăie prin iarbă și n-au nicio treabă că tu stai și te zgâiești la ei, doar când aud țăcănitul aparatului foto își iau tălpășița, arătându-ți codițele albe și-oprindu-se când și când, ridicându-se din iarba mult prea verde, să vadă dacă-i mai urmărești.

Lebede prea albe, fazani prea colorați, rațe prea certărețe, gâște cu boboci prea mari, pești care sar din apă făcând parcă mișto de pescari (imaginați-vă un crap maaaare, ce face-un salt acrobatic, strâmbându-se și scoțând limba la fraierii ăia doi de pe mal, ce se holbează plini de uimire la el), oi mutante (io așa le zic, sunt prea mari!), vaci ce merg la sală, clar! la ce mușchi au, căprioare blânde dar unele cam proaste, musai să pască iarba de dincolo de gard și rămân cu gâturile lungi înțepenite, băgându-ne-n sperieți; apoi fluturi și libelule, țânțari (cu ăștia nu mă-nțeleg defel, io tot le spun că să mă lase-n pace, ei nu și nu!), apusuri care-ți taie respirația și te fac să plângi, fulgi albi, plutind în razele apusului, baloane cu aer cald ce răsar pe cer seara, spre asfințit ca ciupercile după ploaie și trec pe deasupra apei lin, oamenii din nacelă făcând cu mâna ăstora mai amărați, de jos… Cerul albastru trecând încet încet la indigo, stelele răsărind una câte una, liniște și pace, până și vântul tace după asfințit.

Mă zgribulesc în brațele lui Adi, e frig și brusc am obosit.

Casc. Mă-ntind. Strâng aparatul foto. Plecăm spre casă.

Mâine e o nouă zi.

Cine spune că preferă să trăiască, să muncească și să moară printre străini, minte.
Io una știu că-mi doresc din tot sufletu’ și inima mea să fac asta în țara mea natală, pe pământul unde m-am născut și-am copilărit, în locurile dragi și-ncărcate de-amintiri. Vorba lui Adi, să intru într-un magazin și să pot cere o pită pe limba mea!
Cine zice că preferă să stea departe de cei dragi și că nu-i este dor uneori și de prafu’ de pe uliță, iarăși minte.
Io una știu că aș da orice să pot să mă întorc în țară, într-o Românie ca și cea întrezărită acum 30 de ani dar și ieri, după alegeri.
Aseară deja io zburdam pe câmpii, vedeam o Românie altfel, exact cum mi-o imaginam în ’89: o Românie minunată, cu oameni frumoși și luminoși, fericiți și împliniți, c-un viitor strălucit, o țară liberă și prosperă. Scăpată de corupție și de hoți, străbătută de autostrăzi, cu spitale și școli noi, moderne, cu-n sistem de sănătate și de învățământ la fel cu cele din Uniunea Europeană, cu pensionari care-s respectați și îngrijiți, tratați în mod egal, fără pensii speciale și fără favoritisme.
O Românie condusă de oameni competenți, drepți, curați, care pun interesele țării mai presus de propriul buzunar, de oameni tineri, școliți în universități cu renume, cu diplome obținute pe drept, vizionari și deschiși la minte.
Cine spune că nu-și dorește să se-ntoarcă într-o astfel Românie, minte.
Io una știu că mâine m-aș întoarce.
Ce mâine, amu ni!

Aura B. Lupu
Hamme,
27/05/2019

Antwerpen, 26/05/2019, Ora 17:00.
Moment istoric. 
Aerul vibra, se simțea o exaltare și-o îndârjire tăcută, oamenii totuși zâmbeau, siguri și hotărâți. Coada pare interminabilă, poliția deja veghea buna desfășurare a „evenimentului”, parcările erau pline cu mașini cu numere românești: CJ, SJ, BH, HD… ; grupuri mai mari, mai mici se alăturau cozii care tot creștea. Și era 5 după-masa! Auzim că în față sunt oameni care stau de dimineață la coadă și încă n-au votat.
Postez o poză iar mesajele încep să curgă:
„În Brussel 2 ștampile și 5 cabine de vot!”.
„Și la Bruxelles la Consulat, de-asemenea aceeași mizerie, 7 ore și 30 de min. de stat în picioare și nu am putut ajunge să votăm, rușine!!! Bătaie de joc!!”.
„În Liege spiritele se încing, după 7 ore am votat! Semnăm petiție pentru prelungirea programului de vot!”.
„Peste tot e la fel, nu ajungem să votăm deși stăm de dimineață la coadă!”.
„Carmen Dan, uite-i pe ăia pe care i-ai bătut pe 10 august. Iar au ieșit în stradă!”.
Huiduielile încep, însoțite de râsete. Apoi se cântă imnul. Piele de găină instant, lacrimi și nod în gât.
Peste tot, în Haga, Paris, Brussel, Antwerpen, Helsinki, Roma, München, Koln, Londra, etc. aceeași atmosferă, aceeași îndârjire, aceeași hotărâre.
„Avem un cuvânt de spus”.
Și-am avut!
Mă-nclin. 

Aura B. Lupu

27/05/2019

Plecase de-acasă fără țintă, ca mai în toate plecările ei, dintr-un impuls ce se cerea urmat fără-ntârziere și pe care știa că n-avea rost să-l înfrunte, singura dată când o făcuse, gustul amar și senzația de pierdere fuseseră atât de intense și de acute încât nu mai voia să riște să le-ncerce aiurea, doar din comoditate.

O comoditate greu de-nfruntat acum, când mergea mână-n mână cu lipsa oricărei dorințe, căutarea solitudinii și linsul rănilor, în siguranța și liniștea casei sale, ce o transformaseră dintr-o persoană activă, sociabilă și plină de viață, într-o singuratică-depresivă, cu accese de furie pe lume și pe destin, pe care le manifesta diferit dar, cel mai adesea (și sigur!) ștergând și curățând cu sârg, a câta oară? încăperile pe care acum oricum nimeni nu le mai deranja. Își dădea seama de inutilitatea ștergerii prafului inexistent și-a covoarelor deja periate dar nu se putea stăpâni, era un ritual de liniștire, de calmare a minții ce-o lua razna când își amintea. Spera, dorea, implora, cerșea ca durerea să dispară la fel cum petele imaginare și urmele de murdărie inexistente dispăreau (imaginar), sub cârpele mânuite metodic, eficient și care lustruiau conștiincios fiecare bucățică de mobilă, fiecare colțișor de încăpere.

Când la final totul strălucea de curățenie și-n aer se simțea mirosul de dezinfectant, se așeza obosită pe canapeaua protejată de-un pled croșetat, cu franjuri și modele mari, pătrate, în culori vibrante, contrastând cu sobrietatea livingului ce combina doar tonurile terne de gri, maro și bej. Privea mulțumită-n jur, satisfacție care însă nu dura mult, înlocuită dur, brutal, de-aceeași durere de care fugise la-nceput.

Și-atunci își îngropa fața-n pernă plângând, urlând, mușcând din ea ca o fiară și bolborosind rugăciuni. Amorțită și secătuită cădea apoi într-un somn agitat, plin de suspine și lacrimi, care-o lăsa parcă și mai fără vlagă, mai ostenită decât atunci când adormise.

Marc nu mai era acolo dar o parte din ea refuza să creadă asta și se încăpățâna să-l caute, să-l vadă, să-l audă. Ciulea urechile la fiecare zgomot al casei vrând, silindu-se să recunoască într-un scârțâit, un trosnet, urma pașilor lui. Se amăgea și se auto-flagela dar nu reușea să depășească absența lui, după cum o îndemnau toți cei apropiați, cu căldură și preocupare, dar Evei părându-i-se ca fiind insensibili și neînțelegători. Nimeni nu înțelegea durerea și chinul ei, renunțase să le mai explice, îl vedea pe Marc peste tot și nicăieri, fiecare obiect din casă purta amprenta lui, reamintindu-i-l de fiecare dată când îl atingea; în orice obicei banal îl regăsea și-l aștepta, de exemplu împărțitul bolului cu cereale, ei îi plăceau fructele uscate iar lui fulgii de ovăz așa că, în mod automat, îi separa, lăsându-i deoparte, pentru Marc.

Cioburile bolului izbit apoi de perete, când își amintea că era un gest inutil, erau mărturia neadaptării ei la noua situație.

Rătăcind pe străzile pustii, fără pelerina de ploaie și fără țintă, cu obrajii biciuiți de ploaia rece și vântul tăios, Eva plângea în voie, lacrimile amestecându-se nevăzute cu picăturile ploii. Murmura nedeslușit, printre suspine, aceeași întrebare chinuitoare, la care nu găsea răspuns: „De ce Marc? De ce?”.

Aura B. Lupu

25/05/2019

Am febră musculară. De parcă m-a bătut cineva cu bota îmi simt fiecare mușchi, fiecare (urmă de 😜) fibră. N-am mai alergat de-un an. Ultimele două dăți nu se pun, alea-au fost niște încercări amărâte și nereușite de repunere în funcție a trupului lâncezit. Aveam momente de revoltă când mă apuca dorul de fugă dar văzându-l pe Edi brusc animat și sărind (cât îl mai țineau balamalele) în fața ușii, renunțam. Știa de fiecare dată când voiam să alerg și, obișnuit în atâția ani s-o facem doar împreună, să-l las acasă era ca și când l-aș fi abandonat. Așa c-am renunțat.

Acum pot zice c-am început să încerc s-alerg, că dac-aș zice că alerg aș minți, după o jumătate de tură eram deja cu limba de-un cot, fără suflu și cu ochii bulbucați de efort.

Și-mi este încă foarte greu să alerg fără să și plâng. Îl văd pe Edi, cu urechile fluturând și tot cu limba de-un cot alergând alături de mine, fiecare cu gândurile și preocupările lui.

Se îndepărta când și când de pistă, mai pișa un stâlp, mai fugărea un iepure, mai alunga o cioară dar revenea lângă mine la un singur semn, dând agale din coadă și privindu-mă circumspect cu coada ochiului, să vadă dacă-l cert. Dacă scăpa nesfădit, mi-o lua țanțoș înainte, de parc-ar fi zis: „Eee? Cine-i șefu’?”. Da, el era.

Cam de la a 7-a tura de teren se sătura (și plictisea) de alergat iar când ajungeam în dreptul porții, spre ieșire, îmi atrăgea „delicat” atenția, adică se băga-n picioarele mele, împiedicându-mă. Iar dacă-l certam se uita cu niște ochi nevinovați de Bambi, întrebându-mă parcă din priviri:  „Da’ ce ai dragă? Ce-am făcut? Nu voiai și tu să mergem acasă, că io așa am simțit, c-ai obosit!”.

Bineînțeles că n-avea lesă, nu era nevoie, oricine-ar mai fi fost pe teren nu-l interesa și nu deranja pe nimeni, alerga lângă și-n același ritm cu mine, fără să le arunce mai mult de-o uitătură scurtă și-atât.

Da, am început să-ncerc s-alerg. Și-n fiecare zi încerc și să nu plâng, să regăsesc doar plăcerea mușchilor încordați, transpiratul prin toți porii și admiratul naturii. Ieri mi s-a alăturat pe pista, cum altfel decât țanțoș? un fazan. A fost musai să mă opresc și să-l filmez, s-a îndreptat direct spre mine, fără gram de frică, de parcă crescuse la mine-n ogradă.

Și, culmea, când a trecut pe lângă mine parcă m-a-ntrebat: „Eee, cine-i șefu’?”.

Cin’ să fie? Tu!

Aura B. Lupu

24/05/2019

P.S. Știe cineva ce mănâncă fazanii? Că tare mă tem să nu-mi ceară și „vamă” azi… 🤣

Giethoorn, aflat în „inima” Olandei, un sat vechi de sute de ani, cu case tradiționale olandeze bine conservate, în care se circulă pe jos, cu barca sau cu bicicleta, este o oază de verdeață brăzdată de canale și lacuri (apărute, nu cum poate am fi înclinați să credem, dintr-o nevoie estetică, ci dintr-una practică: erau necesare pentru transportarea cărbunelui de la locul de extragere către cel de prelucrare).

Satul a fost fondat prin anii 1230 de un grup de nomazi veniți din zona mediteraneană. Legenda zice că atunci când au ajuns aici, au găsit pe câmpii multe coarne de capră, rămase după marea inundație care a distrus toată fauna din zonă, în anul 1170. De aici și numele satului, Geytenhorn (în olandeză: corn de capră) transformat în Giethoorn. Deși numele i-a fost dat de coarnele de capră, un rol important în dezvoltarea lui l-a avut de fapt cărbunele din zonă, care-a atras oamenii ca un magnet. Astfel că, la origine, a fost un sat de mineri veniți aici din toate colțurile Olandei care-au exploatat zăcămintele de turbă. Pentru ca acestea să fie ușor transportate, s-au construit canalele iar pe insulele formate, minerii și-au construit case în care să poată locui. Podețurile ce traversează canalele au fost proiectate pentru ca localnicii să poată comunica între ei.

Satul a devenit celebru în 1958, când regizorul olandez Bert Haanstra a filmat aici comedia „Fanfara”.

V-am zis deja că eram reticentă (știți voi, la pomul lăudat să nu te duci cu sacul) și nu credeam că-i totul chiar atât de mirobolant și magic cum era descris. Dar când am ajuns acolo mi-a părut rău că n-am luat măcar vreo doi saci!

E magic. E verde. E curat. Idilic. Miroase dumnezeiește, a apă, a flori, a iarbă proaspăt cosită, a fân, a stuf. Totul e parcă trasat, desenat, perfect, milimetric. Un câine stătea nemișcat pe o peluză și-am fost convinsă că-i o statuie, asta pân-am ajuns în dreptul lui și l-am văzut de-aproape: era viu! real! de altfel ca tot ce vedeam. Dar asta era impresia, că tot ce văd nu-i real, că mi se pare și simțeam nevoia s-ating, să simt, să pipăi, să inspir adânc în plămâni, să imprim pe retină, în creier, tot ce vedeam.

Și-acum dacă închid ochii îmi amintesc: barca alunecând lin, fără zgomot (deși au motor sunt silențioase, invenție a localnicilor care-au vrut să fie și primitori cu turiștii dar și să păstreze autenticul satului, bravo lor!), clipocitul apei, fâlfăitul aripilor de rațe, gâște și lebede, podurile ce fac legătura între casele de basm, cu acoperiș de stuf și geamuri colorate, grădinile care mai de care mai frumoase, întreținute și decorate de proprietarii care se întrec între ei, culorile vii, aerul curat, mirosul specific, totul era nu doar cum văzusem în poze, ba chiar mai mult.

Nu pot decât să vă recomand, dacă aveți ocazia, să-l vizitați. Va fi o experiență unică. Pentru mine – cu siguranță! – a fost.

Cu drag și cu iubire,

Aura B. Lupu

22/05/2019

Donație

Vă place ceea ce citiți? Aici puteți sprijini autoarea. Mulțam fain!

€10,00

Deși era trecut de jumătatea lunii mai, frigul persista, insistența lui bolnăvicioasă și sâcâitoare trebuia combătută c-un foc vesel, ce trosnea în șemineul camerei spațioase, ale cărei geamuri mari dădeau spre grădina de-un verde smarald.

Printre norii plumburii, ce amenințau să se reverse torențial (după codul portocaliu declarat deja de autorități), mai încerca, timidă și nehotărâtă să se ivească o palidă și-anemică rază de soare.

Marc lucra, țăcănitul tastelor fiind acompaniat de ticăitul ceasornicului vechi, moștenit de la bunicul său și-al cărui dăngănit grav, ce reverbera în cameră cu precizie la fix și la jumătate, îi amintea de clopotul bisericii din sătucul copilăriei lui, pierdut între două văi.

Cărămida unui perete, de-un roșu închis, stacojiu aproape, cu striațiile crem-gălbui, era acoperită de sus până jos de rafturile pline cu cărți ale bibliotecii lui. Le citise pe toate, pe unele le recitise de mai multe ori și orice schimbare în așezarea lor o observa imediat și-l irita, deși ar fi trebuit să-l bucure, nu?  Erau în casă și alți cititori pasionați, reușise să insufle copiilor pasiunea lui pentru citit, eșuând însă cu așezatul cărților în același loc de unde le luaseră, fără să le mai amestece.

Mirosul camerei era dat de-un amestec de arome: de foc și fum, de podele ceruite și lustruite care străluceau ca oglinda de deasupra șemineului, cu rama groasă, aurită și modele complicate; de cerneală și hârtie, de flori aproape veștede, de iarbă tunsă proaspăt, de glicină înflorită, de nou și vechi în același timp și-n aceeași măsură, perfect echilibrat.

Deasupra biroului său din lemn de cireș, simplu, fără incrustații și foarte ordonat se arcuia, elegant și-un pic lasciv, o lampă modernă, cu o cupolă imensă în comparație cu piciorușul ei mic și delicat și-al cărei echilibru – bine gândit, de altfel – pe Marc îl surprindea de fiecare dată când intra în cameră. Îi plăcea însă foarte mult lumina ei blândă și caldă ce cădea perfect pe masa lui de scris, lăsându-i impresia că-i mângâie și-i încurajează fiecare cuvânt așternut pe hârtie.

Lângă șemineu trona un fotoliu-balansoar din piele, cu brațele sculptate și-n arcuirea căruia Marc regăsea aproape aceeași moliciune, plăcere și confort ca și-n îmbrățișarea Evei.

Cu spatele și ceafa înțepenite de la orele petrecute în aceeași poziție, fără să realizeze trecerea timpului, fiind complet absorbit de scris, Marc tresări ușor sub atingerea mâinilor ei delicate, parfumate invariabil cu mirosul de levănțică, cu degete lungi și moi, care-i masau acum încetișor umerii încordați.

— Mai ai? întrebă Eva, c-o nuanță de reproș în voce. Îi sărută creștetul și părul zburlit de-un gest de nerăbdare și concentrare când, negăsind cuvântul potrivit, își trecea nervos mâna prin păr de mai multe ori, gest de care el nici măcar nu era conștient; și-apoi îl cuprinse-n brațe din spate, încrucișând mâinile în dreptul inimii lui care chiar și azi, după atâția ani, începu să bată mai tare la atingerea ei.

Ieși din camera zâmbind mulțumită, știind că n-o să mai dureze mult și el o s-o urmeze. Azi lucrase destul.

Focul încet-încet își domoli vălvătaia, ceasul dăngăni prelung, iar afară ploaia cădea fără-ncetare. Auzea vântul mugind, în depărtare copacii se-ncovoiau sub rafalele puternice, stând parcă gata-gata să se rupă. Da, avuseseră dreptate cei de la radio, era furtună așa cum avertizaseră ei.

Se ridică obosit de la birou, stinse lampa și suflă în lumânările din sfeșnicul de pe șemineu care ardeau permanent când scria, răspândind mirosul de ceară și ars, vru să tragă draperiile, dar apoi se răzgândi, voia ca mâine dimineață să fie întâmpinat de priveliștea verde-smarald a grădinii, și nu de întunericul greu.

Cine știe, până dimineață poate ploaia va trece și-o să aibă parte și de-un răsărit…

20.05.2019

Hamme.

Aura B. Lupu

fragment.

#TrăirileAurei le găsiți pe site-ul editurii Libris.

Mulțumesc!

https://www.libris.ro/trairile-aurei-vol-1-aura-b-lupu-LIB978-606-029-351-4–p20825390.html?fbclid=IwAR3PHoKTatLizva_AeNNZ1NP2LAC3GRXipDCBxB_1XJxUK79AIXWe9VCTxw

https://www.libris.ro/librarie-online?fsv_77564=Aura+B.+Lupu

Mi-am amintit de perioada liceului citind ieri o știre faină, despre elevii de la liceul meu, Șincai, ce și-au donat o parte din economii pentru un spital de oncologie. Bravo copii!

https://www.stiridecluj.ro/social/elevii-de-la-liceul-sincai-din-cluj-si-au-donat-economiile-pentru-primul-spital-de-oncologie-pediatrica-din-romania?fbclid=IwAR33iSnHd3TT31zK_zDUx1Tcbd5OcQ6ifU4jvt7bOUnpIqE50Kq4AkTjvKA

Primul lucru ce mi-l amintesc însă despre perioada liceului e… părul meu. Când văd poza de atunci mă umfla râsu’. Am avut părul imposibil. Țepos, zburlit, ca o mătura, etc. stătea întotdeauna numa’ cum avea el chef, nu io. Habar n-aveam pe vremea aia (88-89) de gel de păr și balsam și alte alea. Acum suntem mădărite (răsfățate, adică 😛 ), avem de toate, și plăci de-ntins și „făcător” de bucle și balsam și măști și șampoane fel de fel, etc.

Atunci foloseam apa de ploaie la limpezit cu câteva picături de-oțet de mere făcut în casă, ca să-l mai înmoaie o țârucă și să nu mai stea ca o mătură, mușețel când îl spălam ca să-l mai blonzesc un pic și-un strop de petrol ca să-l întărească, cică. E posibil să-l fi întărit că la câte culori am avut apoi în el și la câte vopsele i-am băgat pe fiecare firicel, mă mir că n-am rămas cheală! 🤪

Nici în ziua de azi nu pot zice că-i mai înțelegător. Cu tot cu produse speciale și șampoane extraordinare are zile când stă tot cum vrea el. Pot io să-i bag placa pe gât, să-l răsucesc și învârtesc, dacă n-are el chef, n-are și gata. Îl prind într-o coadă de cal da’ și atunci mai comentează, ieșind în șuvițe rebele de zici că-s antenă.

Cam tot așa se-ntâmplă cu toate-n viață. Când forțezi ceva, când vrei musai să controlezi, când insiști, silești, obligi, constrângi, nu prea ai șanse de reușită. Pe moment poate că da, îți reușește dar, în cele din urmă, răbufnește. Iese la suprafață ceea ce-i firesc și natural, ce-i dat să fie, ce-i menit. Iar când renunți la insistențe, la control, știți care-i culmea?

Că totul se așează (inclusiv părul!) fix cum trebuie. Și cum doreai.

😉

Cu iubire,

Aura B. Lupu

18/05/2019

Hamme.