Adorm greu. Mă trezesc des. Mă lăudam acum vreo lună cât de bine pot să dorm, fără somnifere. Zâmbesc amar. Acum o lună mă plângeam că plouă sau că e prea cald, că-i prea multă gălăgie afară și praf. Azi habar n-am ce zi e. Sunt hăbăucă. Mă-nvârt prin casă, fără rost. Pornesc să fac ceva și mă trezesc că-s încremenită în mijlocul camerei, neștiind ce-am vrut să fac. N-am răbdare, n-am stare, n-am chef de nimic. M-aș ascunde-n fundul pădurii sau pe-un vârf de munte. Râd uneori, și-apoi mă simt vinovată. Plâng des și-apoi oboseala mă răpune. Și totuși, nu pot s-adorm. Noii ochelari, multifocali, mă enervează. Cică ai nevoie de timp să te obișnuiești cu ei. Oare de cât timp e nevoie să te obișnuiești cu gaura din piept? Cu suferința? Cu viața complet schimbată? Sunt obosită. Am pedalat vârtos, cu nervi. Și totuși, somnul refuză să vină. Te obsedează o imagine, un gând. Îl alungi.
Oricât de nedrept ni s-ar părea, de ce-ul îndreptat spre cer nu primește răspuns, revolta nu ne-ajută, frustrarea și furia nu îndreaptă lucrurile. Ești complet neputincios, la mâna destinului. Te simți ca într-un carusel. Când sus, când jos. Când plin de speranță și încredere, când dezarmat și demoralizat. Nu știu ce fel de psihic trebuie să ai ca să înfrunți și să treci boala și disperarea. Știu însă c-aș vrea să pot lua durerea cu mâna. Știu c-aș vrea să nu mai existe suferință și boală. Plâns și suspin. Amar și durere. E o utopie. O idee absurdă. Dar și absurdul ajută, în situații limită. Pentru că absurdul ăsta mai poartă un nume. Se numește credință.
Octombrie a venit cu 24 de grade, a fost o zi superbă, caldă și liniștită. Deși obișnuită cu peisajul fantastic, tot mă minunez de el de fiecare dată, tot nu mă satur să-l privesc. Plimbarea obișnuită aș fi prelungit-o și după asfințit, dacă nu ne-ar fi alungat țânțarii înfometați. Am încă urmele nevindecate de cât m-am scărpinat, mereu își găsesc cele mai sensibile locuri să-nțepe. Am reușit de data asta să-i fac poză pisicii pe care-am mai văzut-o și-n alte dăți, e tare frumoasă. Max se agită când vorbesc cu ea, încearcă s-o vadă. Nucii sunt agresați, bieții de ei, bătuți fără milă. Văd că tot mai multă lume se-nghesuie să culeagă nucile, deși ar mai trebui să mai aștepte puțin, nu-s de tot coapte. Biserica din zare îmi atrage atenția, deși-i departe reușesc să surprind geamul luminat de soare. Suntem norocoși că-n octombrie e încă atât de cald și ne mai putem bucura de-o zi superbă, caldă și liniștită.
Mirosul crinilor înfloriți mă întâmpină încă de intrare. Dalele strălucesc atât de tare încât am impresia că-s ude, proaspăt spălate. Pășesc cu grijă. Sunt însă doar foarte curate și lustruite. Zâmbesc. Îmi amintesc cum, pe vremea când lucram în mănăstire, lustruiam și eu podelele cu ceară, în genunchi, fără să mi se pară greu, nicio secundă. Murmuram paraclisul, îl știam pe de rost, de la cap la coadă. Și-acum îl știu, dar mă mai poticnesc. Am nevoie de practică. Admir vitraliile, sunt superbe, lumina filtrată desenează culorile lor pe pereți. Arhanghelul Mihail se luptă cu diavolul și-l învinge. Sub arcadele înalte pașii mei răsună, chiar dacă papucii mei au tălpile moi. Într-un colț găsesc crinii înfloriți, străjuind-o pe Maica Sfântă. La intrare e o icoană. O privesc cu bucurie, e caldă, frumoasă, blândă. Când ies afară îmi pun ochelarii de soare. Ochii-mi lăcrimează.
Internetul face figuri, văd Vocea României în secvențe. Bine, oricum bagă prea multe reclame, nici vocile nu mi se par excepționale. Apuc să fac câteva poze Lunii Pline înainte să se bage între crengi, una ce-i mai reușită. E ultima super Lună Plină a anului. O privesc scurt, n-am decât o singură dorință. Ce vreau să las în urmă? E simplu. Ultima lună. Septembrie. Va fi un an de referință. Anul în care am murit puțin. Și m-am smerit foarte tare. În care am vrut nu să mut munții din loc, ci să-i las în pace. Și să capăt alte puteri, vindecătoare. Sper să vină vremea în care o să ne gândim la perioada asta ca la un coșmar ce-a trecut, gata, s-a dus. Ducă-se! Acum, când simt o durere fizică, mă bucur. O estompează pe cea din suflet, o face mai suportabilă. Zilele trec într-un ritm înnebunitor, uneori ca vântul și ca gândul, alteori se târâie ca un melc. Depinde. Mă uit scurt la Luna Plină. Internetul face încă figuri. Oricum, nu contează.
24 septembrie 2023. Îți mulțumesc, Doamne, pentru ziua de azi. Pentru cerul senin, pentru Luna strălucitoare, pentru copacii auriți, pentru reflexia perfectă. Pentru nucii bogați, încărcați, pentru mămăliga cu brânză. Pentru tot ce-mi scoți în cale, ușoare sau grele. Pentru prietenii dragi, pentru ajutorul primit, pentru oamenii cumsecade. Pentru bucuriile mărunte care, adunate toate, devin o bucurie mare. Pentru inima ce-mi bate în piept și pentru fiecare răsuflare. Pentru alinare, soare și vânt, pentru fiecare mângâiere. Pentru toate vorbele frumoase și pentru rugăciunile înălțate. Pentru lumânările aprinse, pentru putere. Și-ti mulțumesc, Doamne, nu pentru că-mi dai. Ci pentru că ești. Alături de mine.
Împovărăm copiii cu visurile noastre neîmplinite. Le punem în cârcă destine care nu le aparțin lor, ci nouă. Le cerem să îndeplinească dorințele noastre, nu ale lor. Și asta nu e corect. Rețeta de-a fi un părinte bun nu pot să v-o dau. Nici io n-o știu. Știu însă că am încetat să mai aștept de la băieții mei ceva în schimb. Schimbul ăsta e singurul care trebuie eliminat din relația copil-părinte. Și-nlocuit c-un „Te iubesc!”. Chiar dacă sunt mari, chiar dacă au neveste sau soți, copii la rândul lor, ei trebuie să știe atât: indiferent ce fac, ce sunt, ce gândesc sau cum, tu, ca părinte, îi iubești. Necondiționat. Și fără niciun schimb.
Ce minune de carte!! Citesc și plâng, cât de mult mă regăsesc în ea!” Grațiela Iordănescu, 23/09/2023.
Din bucuriile de pe ziua de azi.
Mulți m-ați întrebat dacă puteți cumva ajută. Atunci n-am știu ce să răspund. Azi, citind mesajul postat mai sus, m-am simțit dintr-odată mai bine. Mulțumesc, Grațiela!
Până la 30 septembrie, în cadrul campaniei #CititoriPentruScriitori, cu fiecare carte cumpărată scrisă de un autor român, contribuiți cu 10% din prețul ei la Bursele și rezidențele de creație literară Cărturești.
Voi vă bucurați de lectură, scriitorii de un loc unde pot scrie liniștiți.
Căutați și cutia poștală din librărie și trimiteți un mesaj scriitorului vostru român preferat!
E ciudat să constați că lumea exterioară, chiar dacă a ta s-a prăbușit, merge înainte. Nu s-a oprit. Nu s-a clătinat. Totul e la fel ca înainte. Privești norii strânși în zare, la fel erau și-acum câteva săptămâni. Frumusețea apusului, mirosul ploii, coloritul frunzelor sunt aidoma ca anul trecut, toamna rămâne la fel de minunată. Te aștepți, cumva, ca amploarea cutremurului din lumea ta, să se răsfrângă și-n lumea exterioară. Și te miră când o găsești neschimbată. Oamenii aleargă, mașinile rulează cu viteză, ploaia răpăie, iar tu simți cum te dezintegrezi pe dinăuntru. Dar nu lași – zici tu – ca asta să se vadă. Iei ce ai nevoie de pe raft, pășești cu grijă, gesturile îți sunt calculate. Tresari puternic când un cărucior se izbește de altul. Vezi pe cineva cunoscut și-l ocolești. Nu mai suporți privirile plină de milă. Știi că oamenii-s bine-intenționați, dar nu vrei să izbucnești în plâns prin Lidl. Simți c-ai îmbătrânit în câteva săptămâni cu câțiva ani, iar nodul din piept tot nu dispare. Max e singurul care reușește să te facă să zâmbești. Se întrece în giumbușlucuri. Și Doamne, cât de frumoasă-i zarea!
Dragostea „Chiar dacă aș vorbi în limbi omenești și îngerești, și n-aș avea dragoste, sunt o aramă sunătoare sau un chimval zângănitor. Și chiar dacă aș avea darul prorociei și aș cunoaște toate tainele și toată știința, chiar dacă aș avea toată credința, așa încât să mut și munții, și n-aș avea dragoste, nu sunt nimic. Și chiar dacă mi-aș împărți toată averea pentru hrana săracilor, chiar dacă mi-aș da trupul să fie ars, și n-aș avea dragoste, nu-mi folosește la nimic. Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate, dragostea nu pizmuiește, dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândește la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr. Dragostea acoperă totul, crede totul, nădăjduiește totul, suferă totul. Dragostea nu va pieri niciodată. ”
Vă mulțumesc din suflet tuturor. Mi-e imposibil acum să răspund sutelor de mesaje, m-a emoționat și mișcat profund empatia și susținerea voastră. Fie ca toate rugăciunile să ajungă la cer și să fie auzite. Știu că o să fie bine. Dar, iertat să-mi fie, mai răbufnesc. Sunt doar un om. Și nu pot să mint, să trec sub tăcere sau să fiu altfel decât sunt. Să vă prezint doar fluturi și floricele, curcubeie și unicorni. Nu, viața reală e cu de toate. Cu suferință, cu dureri, cu boli crunte, cu multe încercări. Nici pe eroina și marea înțeleaptă nu pot face, pentru că nu-s. Reacționez la fel ca oricine, dacă mă tai, curge sânge, dacă mă lovesc, doare ca naiba și mă vaiet, și mai clachez și eu, din când în când. Nu-s extraordinară, n-am super-puteri. Sunt mamă, sunt femeie. Sunt doar eu. Și atât.
Mă trezesc că adun firele de păr de pe covor, ceva ce n-am mai făcut de-o veșnicie. Mă privesc în oglindă, fără să mă văd, de fapt, în timp ce apa curge cine știe de când. O opresc, iar când văd imaginea reflectată, nici nu tresar. Ochii injectați. Pleoapele umflate și fața buhăită toată, părul vâlvoi, chiar dacă de curând l-am aranjat. Fără să-mi dau seama l-am deranjat iar. Ba mi-e frig, ba mă trec toate apele. Nimeni nu-ți spune ce să faci și nimic nu te pregătește pentru așa ceva. Orice sfat îl asculți cu indiferență. Gustul acru din gură îl înghiți, stomacul se revoltă. Și totuși știi că-i nimic pe lângă ce simte el. Geamurile-s deschise toate, trece mașina de gunoi iar mirosul invadează livingul. Ce putoare! Aprinzi cărbunele de la Nicula și pui bobul de tămâie. Te frigi la degete. Bine că ți-ai făcut provizii și ai destulă. Ai coborât icoana de pe perete ca s-o strângi la piept, măcar pe ea. Știi că te-a mai ajutat și-n alte dăți. Sufli ușor peste cărbune. N-ai răbdare să vorbești cu nimeni, ai obosit să explici ce și cum. Și nu mai ai nicio putere. „Fii puternică!”, te-ndeamnă toți. De parcă ai un rezervor de unde poți să te alimentezi, când nu mai ai putere. Ce ironie! Aduni firele de păr de pe covor, pe care tot tu, cu doar câteva minute înainte, le-ai smuls, fără să-ți dai seama. Ochii icoanei blânzi te urmăresc prin toată camera.
Cancer. Carcinom. Chimioterapie. Gata. Le-am scris. Am evitat, cât am putut, s-o fac. Sunt cuvintele care, pe mine, m-au speriat cumplit, dintotdeauna. Nici acum nu-mi sunt simpatice, de ce să mint? Dar încerc să fac pace cu ele, să le domolesc. Așa cum încerc să-mi liniștesc și inima ce-o simt în gât și sufletul ce-mi tremură în palme. Mâine Vlad începe chimioterapia. Și simt o sfârșeală fără sfârșit. Vă rog, nu vreau milă, nici cuvinte goale. De astea-s sătulă până peste cap. Nu de asta scriu. Ci doar să mă descarc. Mereu prin scris am eliberat suferința și tensiunea. Da, știu, nu-i frumos să folosești scrisul ca terapie, zic unii și alții, mai deștepți. Io-s însă proastă. Și îngrozitor de speriată. Mi-e sufletul în palme și inima în gât. Le-aș da, fără să stau pe gânduri, doar să-l știu complet vindecat, sănătos. Iar faptul că nu pot fi lângă el, mă face să-mi vină să mușc, ca Sfarmă-Piatră, din bolovani, din stânci. Îmi tremură stomacul și picioarele. Am încercat să râd, am plâns muțeste, am urlat în pernă, am muncit până la epuizare, m-am rugat, am implorat, am promis, am vrut să fac troc, orice, doar să nu mă mai gândesc. Mă întreba tata cum ne descurcăm cu cheltuielile. Aș vinde și casa, de-ar fi nevoie. Totul s-a anulat. Anihilat. S-a redus la zero. Nimic nu mai contează, decât Vlad. Cumnată-mea mă întreba dacă mai pot. Am altă opțiune? Decât să pot? Adi e și el bolnav, de asta nu putem merge la Vlad. Nu ne permitem să riscăm. Iar neputință doare cel mai tare. Asta mă înnebunește, efectiv.
Îmi simt mâinile legate. Sufletul îmi e în palme. Iar inima în gât.
Frățiorii mei, dacă nici amu n-o iau pă păduri și nu-mi pierd mințile, mai am o șansă. Stați să vedeți. Excluzând faptul că de tri săptămâni încoace nu mai pre’ știu nici cum mă cheamă, mă duc la cumpărături cu tașca. Zic io că alea tri lele, tri surcele ce-mi trebe, nu le-oi uita, totuși. Și tica, pica, le îndes în paporniță, mai dau o raită pe la rafturi și mă minunez. A, nu, nu de ce-i pă rafturi, am depășit faza în care beleam ochii cât cepele la câtă abundență și răsfăț s-a ajuns, ci de muzica suavă ce-o auzeam susurând. Zic, iote-te, frate, a ajuns și Lidălu’ să pună muzică de bogătași? Știți voi, trilulilu, zen, muzică de relaxare. Și plutesc spre casă, muzica însoțindu-mă ca un norișor. Scot telefonul să plătesc și încep să râd. Tanti de la casă și restul clienților ce așteptau cuminți, mă privesc cu milă. Io plec, trăgând tașca după mine. Gata, nu se mai aude muzica suavă, am oprit-o, că venea de la mine din telefon.
Primele semne că totuși vine toamna, sunt frunzele căzute și răcoarea nopții. Chiar dacă peste zi încă e cald, seara frigul se instalează. Iar frunzele văd că-n fiecare zi se înmulțesc pe cărarea din pădure. A și plouat, cum au anunțat, s-a răcorit, e numai bine. Drumul până la serviciu și înapoi e o plăcere. Adevărul e că aș pedala până m-aș rătăci, până n-aș mai recunoaște peisajul. Mereu când am avut probleme, am simțit imboldul să fug, să plec, să le las în spate. Baiul e că oriunde ai pleca, te ajung din urmă. Problemele le înfrunți, dacă vrei să scapi de ele. Le poftești la masă, le întrebi frumos: „Ce vreți de la mine?”. Și le rezolvi. Iar când nu poți, înveți să trăiești cu ele. Așa cum am învățat să iubesc toamna, să mă bucur de fiecare anotimp și să iau partea bună.
S-a mai răcorit. Când m-am întors de la muncă, pe bicicletă, o bucată de cer m-a făcut să opresc. N-am stat mult deși aș fi vrut, dar știam că Max mă așteaptă nerăbdător acasă. Lacul pe lângă care trec e aproape secat. Uneori am impresia că și sufletul mi-e la fel. Mă scutur de gând. Pedalez cu furie. Aș țipa, până aș răguși. Strâng ghidonul, scrâșnind. Am voie să fiu furioasă, măcar când și când, nu? Simt gustul amar, urechile-mi vâjâie. Văd drumul neclar. Ajung pe podul alb, cerul se reflectă perfect în apa murdară. Malurile înalte, cu mâl și noroi, mă fac mereu să mă-nfior, prefer când apa – chiar și murdară – le acoperă complet, până sus. Ar fi cumplit să te afunzi acolo, doar la gândul ăsta și simt că mă sufoc. Trag aerul răcoros ce vine din pădure. Pedalez cu-aceeași furie. Max mă-ntâmpină bucuros. Deschid toate geamurile, sper ca răcoarea să pătrundă și-n casă. Oare la noapte o să plouă, cum au anunțat? Oricum, nu contează. Cât de mici și nesemnificative au devenit toate! Îmi vine să râd când mă gândesc la ce nimicuri mă-ngrijoram acum trei săptămâni. Futu-i mama ei de viață! Pardon. Cică nu-i frumos să înjuri. Dar e așa de eliberator!
Simt cum îmi curge apa pe spate. Pic cu pic, se transformă-n șiroi. Transpir abundent, e nouă seara și încă-s 27 de grade, nu adie niciun piculeț de vânt. Am aprins lumânările, sper să țină țânțarii deoparte. În casă nu se poate sta fără aer condiționat. Cred că la noapte îmi fac patul aici, pe terasă, nu mai suport fiebințeala cearceafului, nici aerul prea încărcat. De căldură, de emoții, de griji. Gândurile mă fac să-mi mușc obrazul pe interior, un tic nervos de care credeam c-am scăpat. Pare-se că a revenit, odată cu durerea de cap pe care tot așa, n-am mai experimentat-o de mult. Hop cu hop. Pas cu pas. Mergem înainte. Doamne, nu-mi da mai mult decât pot duce! Te rog! Ciorile croncăne, enervant. Max, încălzit, renunță să-mi stea în brațe și se-ntinde pe jos. E agitat de căldură și el. În bucătărie încă miroasă a chiftele. Părul meu a fost îmbâcsit, cred că se simțea tot meniul în el. Da’ nu-i bai. A ieșit după duș. Ce bine-ar fi să iasă tot așa de repede și simplu și temerile și grijile, gândurile! Salată de boeuf, cartofi piure, chiftele și sos de roșii, asta și-a dorit copchilu’ să mănânce. Asta i-am făcut. Cum nu? Și inima și sufletu’ din mine i-l dau. Mai are câteva hopuri de tras. Doamne, îndură-te de el, de noi toți. Lumânările pâlpâie tare frumos. Nu-mi dau seama, dar le privesc fix de ceva timp. Deja au răsărit stelele. Parcă, parcă, se simte o țâră de vânt. „Oatăă?”, o aud pe cucoana din vecini, rostind ascuțit. Se face liniște. Ciorile au amuțit.
Roagă-te. Iubește. Și speră, Auruc. Și taci. E noapte. Șșt…
Auzi șuieratul, dar nu știi de la ce e. Abia când te dezmeticești, realizezi c-a fost al unui glonț ce ți-a trecut, fluierând, pe lângă ureche. Și-abia apoi clachezi, abia apoi te prăbușești, hohotind, la pământ. Aseară am plâns, în sfârșit. De bucurie și recunoștință. Am aflat rezultatul biopsiei așa că vă pot scrie ce ne-a frământat de două săptămâni. Vlad a avut o tumoră care i-a fost îndepărtată chirurgical, nu vreau să intru în detalii, vă mulțumesc pentru sprijin și înțelegere. Prefer să nu scriu și nici nu vreau să pronunț cuvântul care pe mine mereu m-a speriat îngrozitor, important este că e bine și doar asta contează acum. Dumnezeu face miracole. Știu că e ciudat să folosesc cuvântul ăsta în împrejurările date, dar da, a avut noroc. Cu carul. A descoperit repede tumora, a mers imediat la medic și totul s-a desfășurat pe repede înainte. Radiografii, scanări, specialiști, internat, operat, rezultate în doar două săptămâni. Deja operația se vindecă frumos, poate conduce, elevii lui îl așteaptă cu nerăbdare, colegii profesori la fel. Dacă-mi mai puneam uneori întrebarea dacă am făcut bine plecând din România, acum nu mai e loc de îndoială, știu răspunsul fără drept de apel: DA.
Ne-a trecut glonțul șuierând pe lângă ureche. Dar am simțit că suntem protejați. Că sfinții părinți se roagă pentru noi, că sute de oameni ne sunt alături. Miracolele se petrec. Sub ochii noștri. Mulțumesc, Doamne. Mulțumesc. Și vouă, tuturor.
Vremea e splendidă, septembrie a venit cu 28 de grade, mâine vor fi chiar 31, e o plăcere să stai afară până târziu. Culorile apusului sunt extraordinare, aura din jurul soarelui se-arată din nou. Cu tot cu probleme, ador viața și tot ce mi-a dat Dumnezeu. Sunt profund recunoscătoare pentru fiecare secundă, fiecare minut, fiecare ceas, fiecare zi. Le iau cum vin. Ieri, povestind cu Adi, am aflat că amândoi am simțit acelasi lucru, primul nostru gând, după ce-am aflat de Vlad, a fost că am face imediat schimb cu el. Fără regrete, fără să ezităm defel. Sunt liniștită, sunt împăcată. Îmi iubesc feciorii, îl iubesc pe Adi, îmi iubesc cățelul, îmi iubesc viața, părinții și pe Dumnezeu. Sunt pregătită pentru orice va veni.
Nu ajută cu absolut nimic nici să disper, nici să-mi smulg părul din cap sau să mă tăvălesc pe jos. Trecem prin momente dificile, dar cu ajutorul bunului Dumnezeu, o să le depășim. Nu știu încă ce lecție am de învățat din asta, dar mai știu că totul se întâmplă cu motiv și EL știe de ce ne-a trimis încercarea asta. Când te îmbolnăvești tu, părintele, poți să accepți, dar când copilul tău se îmbolnăvește, e greu, foarte greu de acceptat și, mai ales , de înțeles. Te revolți, te înfurii, vrei să te cerți, vrei să-ți reverși cumva frustrarea. Când eram fătucă îmi amintesc că aveam în spatele curții un loc în care aruncam sticla și lucrurile sparte. (Apropo, țăranul a știut dintotdeauna să sorteze gunoiul, din respect și conexiunea cu mama Pământ, care-i oferea de toate.) Bucuria mea era când se ardea vreun bec și-l aveam de aruncat acolo. Îl izbeam de perete, cu farfuriile sparte deja sau paharele ciobite, iar sunetul ăla de sticlă spartă era ca un arc ce se detensiona, simțeam o satisfacție fără margini. Asta simt că-mi lipsește acum: un perete înalt, groapa cu cioburi și sticle, multe sticle sau becuri arse. Cum însă n-am, fac curățenie. Și asta ajută. Pentru că să-mi smulg părul și să disper, n-are niciun rost.
Ați remarcat (probabil) că am fost (cam) absentă pe aici. N-am avut timp, dar nici chef, de nimic. Nici de Luna Plină, de stele sau apusuri, nici de scris. Când un uragan de categoria grea te lovește, rade tot. Inclusiv cheful de orice. Stai doar năuc, cu capul în mâini, și privești în gol. Te forțezi să funcționezi, cât de cât. Încerci să păstrezi o normalitate volatilă. Puf! S-a dus. Și iar te trezești, iar te prefaci, iar încerci. În fiecare zi o iei de la capăt. Faci ce făceai de obicei: mergi la muncă, mănânci cât să nu leșini de foame, dormi cât să nu cazi din picioare, și-n rest, pustiu. Observi cu detașare, cu o ciudată indiferență dărâmăturile a ceea ce-a fost viața ta și-ți spui că oricum, acum, nimic nu mai contează. Încă nici să plângi n-ai putut. Ai urlat de câteva ori cu capul în pernă, și-atât. Te speli temeinic, încercând să scapi de mirosul insinuant, înnebunitor, de spital. Nu reușești. Îl simți și-n somn, te sufocă. Sau e durerea ce clocotește înăbușit în piept? Lacrimile ce ard și refuză să curgă? Nodul din gât de care, oricât înghiți sau bei apă nu scapi și-ți gâtuiește vocea deja răgușită? Oricum, nu contează. Ca un robot, mănânci, bei, nimic nu mai are gust, parcă mesteci plastilina. Cu un singur apel, viața ta se transformă. Te miri cum, în câteva secunde, totul devine nul. Zero. Nimic. Te miri, dar știi. Adânc, în ființa ta, știi că e posibil. La fel cum știi, simți, că acel TOT, e în mâinile LUI. Doar ale LUI.
Scrii, îndemni, militezi, faci și dregi. Ai impresia că ești un om bun și cumsecade, că ai atins nirvana, că te-ai iluminat și te-ai înălțat și vai de mine cât de înțelept și deștept ești. În teorie ești extrasupermega, cel mai cel, cu moț în frunte. Dai lecții, ții discursuri, afișezi diplome, premii, pricepi cum și de ce, ai răspuns la tot și pentru toți, știi că ai întotdeauna dreptate și ești deșteptul deștepților. Și vine o întâmplare care mătură tot, da’ tot din viața ta. Tot ce-ai crezut că știi, că ai și ești, este redus la zero. Când nu mai ai nicio opțiune. Rămâi doar tu. Și El.
Și-abia atunci înțelegi. Nu poți fi om bun călcându-i pe alții în picioare. Nu poți evolua fiind egoist. Și nu devii deștept, făcându-i pe alții proști și aruncând cu pietre. Dacă-i înnegrești pe ceilalți, n-o să devii imaculat, n-o să-ți cureți nici integritatea sau caracterul.
TOȚI, da’ toți avem defecte. Păcate. Nu suntem perfecți. Înainte de-a arunca cu pietre, mai bine ne-am uita fiecare în oglindă. Ce vedem, ne mulțumește? Toți ne credem cei mai cei, zmei-paralei. Când suntem, de fapt, doar niște pisicuțe.
Nu-s prea multe motive de bucurie zilele astea. Inconștiență, indolență, iresponsabilitate. Durere, tristețe, lipsa speranței, luminița aia de la capătul tunelului îndepărtându-se tot mai mult, cu fiecare tragedie. O lume care a luat-o razna complet, oameni fără vină murind degeaba, oameni plini de vină trăind degeaba, binele amestecat cu răul, minciuna înlocuind adevărul, albul nu-i mai alb, e gri. Declarații care nu învie morții, promisiuni pe care nimeni nu le mai crede, nepăsare, dat din umeri, pasat vina peste fileu, ca o minge de tenis. Și nicio frică de Dumnezeu. Aceeași placă, aceleași dezbateri și aceeași indignare care nu duc nicăieri. Pentru că nimeni nu face nimic. De peste 30 de ani.
Știu că mirosul de ars va persista multă vreme, dar nu-mi pasă. Vreau să-i pregătesc feciorului ceva ce-i place mult. Am deschis ușile, geamurile, hota merge și ea. Îmi frig degetele întorcându-le, fumul îmi înțeapă ochii și lăcrimez. Futu-i, am promis că n-o să plâng, vine copchilu’ și mă găsește cu ochii umflați, nu-i bine. O să mă certe și n-o să mă creadă că-i de la fum. Bine, nici io nu m-aș crede, asta-i clar. Doamne, dă-ne putere să trecem și prin încercarea asta! Le pun una lângă cealaltă, pe curpător*, le despic ușor la vârf, să se scurgă zeama din ele și pun ultimele două pe plita roșie. Toc ceapa mărunt, apoi încep să fac maioneza. Între timp vinetele s-au scurs. Le curăț, îs albe și faine, dulci. Le toc apoi și pe ele. Fumul a dispărut, io încă plâng. E de la ceapă, mă păcălesc singură. Doamne, ești mare și bun, ajută-ne, Doamne! Adaug sare, le gust. Sunt bestiale! „Vintete”, cum ziceau când erau mici. Zâmbesc, printre lacrimi.
Mirosul de vinete coapte se simte, cu tot cu aerisit. Când intră în casă, mustăcește:
– Mmm, mi-ai făcut vintete?
Ți-am făcut, copchile, ți-am făcut. Și Doamne, te rog, lasă-mă să-i mai fac de multe, multe, multe ori. Chiar dacă mirosul de ars persistă multă vreme.
La 7 seara erau 25 de grade iar soarele strălucea puternic pe cer. Niciun gram de nor nu-i știrbea albăstrimea. Urmează câteva zile la fel de toride, pentru august este o vreme perfectă. Așa, ca de ciudă, pentru cei care s-au întors deja din vacanță, căldura și moliciunea zilelor se combină. Numai chef de muncă nu ai. Până și mirosul ce plutește în aer e de concediu, de plajă și mare, de relaxare. Dulce leneveală… Sfârșitul verii mă deprimă, mereu. Aș prelungi-o, aș trage de zile ca de-un elastic, s-o-ntind cât mai mult. Nici fluturii nu se dau duși, încă-și flutură aripile bezmetici. O cioara face scandal, alungă un șoim, croncănind ascuțit. Plictisit, șoimul dispare. Bat clopotele. E 8 fix. N-am chef să plec de pe terasă, vreau să mă bucur de soare. Să lenevesc… Dar mâine începe-o săptămână plină și trebuie să mă pregătesc. Înainte de culcare dau înc-o raită sus, poate văd o stea căzătoare.
Treburile gospodărești ce-n copilarie mă iritau și mereu comentam când le aveam de făcut, acum le îndeplinesc cu satisfacție și plăcere. Pe îndelete. Găsesc în ele ceva liniștitor, o bucurie aparte. Curățatul păstăilor, de exemplu, era sarcina mea. Să le rup capetele, codițele și apoi în trei sau patru, ca să le pregătim pentru iarnă, închise ermetic în borcănașe, ce apoi erau aliniate, cuminți, pe rafturile cămării, era un proces – pe atunci – enervant. Simțeam că mi se fură din timpul de joacă sau de citit. La televizor n-aveam la ce să ne uităm, pe-atunci. Dar iarna cât de bune erau! În special păstăile aite* erau favoritele mele.
Am primit câteva culese din grădină, proaspete, galbene ca auru’, de să le mănânci cu ochii, și-am știut imediat că asta o să fac azi: păstăi aite. Le-am rupt zâmbind, trosnetul lor m-a încântat, la fel ca și mirosul lor dulce, verde, crocant. Ce m-a dus undeva, departe, în copilărie. Am ajuns în bucătăria mică, „de vară”, cum o numeam, cu ligheanul ce-avea smalțul sărit în poală, stând pe o buturugă pe post de scăunel, bodogănind și curățindu-le de zor. Lângă mine găleata cu păstăile proaspăt culese era plină și io le detestam. Mama le opărea într-o oală mare, pe aragaz, învârtind c-o lingură mare, de lemn. Auzeam copiii jucându-se pe stradă și le rupeam cu furie, cu nervi. Nu eram atentă cât de frumos mirosea în bucătărie, nici la ce sunet scoteau când le rupeam.
– Fătuchița mamii, vezi că tre’ să le rupi uniform, altfel nu-ncap în borcane! zicea mama blând, ușor mustrator.
– Că n-am putut avea și noi borcane mari, să-ncapă întregi! comentam io, cu năduf.
Treburile casnice, ce-n copilarie mă enervau, acum le iubesc. Iar mirosul din bucătărie e dumnezeiesc.
Mă atrage talentul manifestat în orice formă. Că-i în muzică, pictură, scriere, gătit etc., atunci când apare, atinge suflete. E ca o magie. Frumusețea răzbate la suprafață și te face să te oprești. Așa cum am făcut-o și eu când am văzut vitrina unei expoziții din Honfleur. Am intrat și, după ce am amirat tablourile, am cerut voie să fac și câteva poze. Prea frumoase și deosebite erau! Mai văzusem pe internet câteva cadre cu lucrările lor, (fără să știu numele artiștilor, recunosc) dar să le văd în realitate, a fost deosebit. Magic. Acasă am avut timp să-i caut pe internet și iată ce-am descoperit:
Fotomozaicurile artistului belgian Joël Moens de Hase, surprind o lume digitală fascinantă, care este un ecou al realității. Amintind de pixel-art și pointillism, procesul său de creație se bazează pe o singură sursă: internetul. El decupează, repetă, suprapune cu ajutorul unui software mii și mii de fotografii, creând astfel o artă figurativă care surprinde realitatea. Cele două lucrări pe care le-am fotografiat sunt Free Your Mind și Rouge Amour.
Celalalt artist francez, Lis Sam, și-a exprimat mai întâi arta prin graffiti și desene. Din dorința de a-și spune povestea, el a încorporat fluturi în sculpturile și picturile lui pe sticlă. Este un mod de a simboliza renașterea lui personală: de la muncitor în construcții, la artist internațional care trăiește din pasiunea sa. Fluturii sunt un semn de speranță și demonstrează că orice este posibil. Cu jocul diferit de lumină și distanța de la care stăm, fiecare privitor vede o pânză unică.
Cât m-am plimbat prin galerie, am avut pielea de găină. Da, talentul manifestat în orice formă, te atrage ca un magnet și te atinge fix acolo unde trebuie: în suflet. Pentru că de acolo vine.
La capătul primei zile de muncă oboseala e plăcută. E primul concediu din vară în care nu mergem în România, am fost deja în mai, pentru nunta nepoatei mele, așa că acum l-am petrecut aici și-n Franța, și în sfârșit pot zice că nu sunt obosită la sfârșitul lui. Știți voi, când ai nevoie de-o vacanță să-ți revii după vacanță. Dar când stresul plecării, împachetat și despachetat, pregătiri peste pregătiri, zbor, așteptat prin aeroporturi și fel de fel de probleme dispar, când rămân doar zilele petrecute așa cum vrei și ai chef, fără niciun stres, fără grabă, concediu chiar este plăcut. Și scapi și de oboseala aia a drumului, a plecării și-a întoarcerii la termen, când depinzi de-o dată și-o oră fixă. Și-i chiar mișto de tot, până acum n-am mai experimentat asta, vara mereu mergeam în România. Am avut și acum peripeții destule, vremea a fost nasoală, plecarea în Normandia s-a amânat, n-am stat nici cât am fi vrut, dar, per total, a fost tare bine. Am petrecut mare parte din concediu acasă, am făcut multe pe-aici, reparații, schimbări, curățenie generală etc. Și numai faptul c-am fost aici, în căsuca noastră împreună, la ore complet neobișnuite pentru noi, a fost o schimbare benefică. Da, oboseala asta de la sfârșitul primei zile de muncă e chiar plăcută. Și-i chiar mișto!
„Velvet Gentelman”. Considerat initial fără talent, ajunge compozitor și pianist, îi cunoaște pe Picasso, Debussy, Ravel și Cocteau. Erik Satie, 17 mai 1866 – 1 iulie 1925.
„Nu renunțați la visurile voastre. Renunțați doar la cei care vă taie aripile.” – Trăirile Aurei.
Lipa-lipa. Târșâind șlapii și rotind plasa în care am prosopul de baie, mă îndrept agale, ca o rață, spre bazin. Trec prin piața plină de cafenele și oamenii se uită luuung, ei la mine, io la ei. Clipesc spre ei compătimitor, numa’ alcool îmi lipsește pe zăpușeala asta, și învârt sacoșa-n aer, legănând-o ba înainte, ba înapoi. Mă și văd lovind cu papornița capota mașinii ce vine prea repede spre mine, pe străduța îngustă, dar se oprește, șoferul fiind probabil intimidat de expresia moacei mele și sprâncenele ridicate. Și de papornița cu fluturi. Trec agale, ca o curcă înfoiată. Lipa-lipa, fac șlapii mei, chiar dacă nu-i trecere de pietoni. Ajung la bazin. Întind prosopul pe iarbă, dezbrac rochia, verific dacă toate cele-s la locul lor, zvîîîr, fac șlapii când îi arunc din picioare și mă duc desculță sub duș. Copiii țâvlesc*, se bălăcesc, se împroașcă cu apă, cucoanele stau rânjite la soare, altele cotcodăcesc de zor, bărbații-și umflă pectoralii și-și trag burta când trece câte-o jună pe lângă ei. De mine nu se sinchisesc. Da’ nici io de ei, ce-i drept. Intru în apa călduță și-mi încep turele de bazin. Umărul încă mă doare, nu trebuia să renunț la antrenamente și la sesiunile de kinetoterapie. Lipa-lipa, înnot ca o broască, altfel nu știu. Aș vrea să fiu și io grațioasă ca o sirenă, lebădă etc. Da’ nu-s. Surprind frânturi de conversație de fiecare dată când ajung în capăt, între două tanti care stau la murat, în loc să înoate. Una se plânge de consort, cealaltă ascultă. La prima tura aud ceva despre terapia de cuplu, la a doua că sunt în divorț. Are ochii în lacrimi. Nu simt gram de compasiune. La a treia tură au apărut altele două, mamă și fiică. De data asta stau mai mult, îmi fac și exercițiile de întindere, fata-i reproșează mamei că familia partenerului e mai bogată decât ei. Mama o contrazice, fata completează sec: „Noi o să fim bogați după ce muriți voi”. Apa e caldă, dar eu mă cutremur. Ies din apă, e curată si totuși, brusc, mă simt murdară. Mă limpezesc îndelung la duș, apoi ma întind pe prosop, așteptând să mă usuc. Lipa-lipa, fac șlapii mei, când mă întorc acasă. Rochia-mi flutură, sacoșa cu fluturi stă cuminte pe umărul citov*. Mă uit din intersecție spre casa mea. Ce bogată mă simt!
Am iubit fiecare clipă petrecută acolo, în Normandia. Un loc în care musai să mai ajung, n-am apucat, în prea puținele zile, să văd tot ce-aș fi vrut. Adevărul este că Normandia este de vizitat pe îndelete, fără grabă. Mi-ar plăcea teribil să merg din loc în loc de-a lungul coastei, să am timp berechet și bani destui să mă opresc unde am chef și să zăbovesc cât aș vrea și-aș simți nevoia. Coasta de alabastru – Côte d’Albâtre – nici n-am reușit s-o vedem, ne-am propus ca pe drumul de întoarcere să intrăm pe la Étretat, dar a fost nebunie, drumurile au fost toate blocate, parcările pline și atâta lume n-am văzut decât în pelerinaje, n-am știut că-i un loc chiar atât de vizitat. Am renunțat după ce ne-am învârtit o vreme prin zonă și-am pornit spre casă, cu gândul c-o să revin. E obligatoriu. Pentru că am iubit fiecare clipă petrecută acolo.
Cu drag și cu iubire, Aura B. Lupu 11/08/2023
PS. La mulți ani, mama! Apusul e pentru dumneata. Te iubesc! ❤️
Fluturi. Din nou. De data asta nu doar i-am visat, i-am și văzut, iar unul chiar mi s-a așezat pe picior. N-a fost roșu, dar a avut și-un strop de roșu pe aripi. 08/08/2023. Când visele prind viață. Aveți doar grijă să visați frumos. Cu drag și cu iubire, Aura B. Lupu
Unu, doi, trei și voilà! O lumânare, un bețișor parfumat, un bol cu fructe. O iconiță, un cățel jucăuș… și visul devine realitate. Când te trezești într-un astfel de loc, senzația de irealitate, de prelungire a visului minunat pe care l-ai avut peste noapte, te face să-ți vină să te pițigi*. Mă uitam cu jind la „Tiny Hoyse”, o pagină de pe Facebook ce are niște poze faine cu case mici, cochete, decorate perfect și suspinam. Acum, privind în jur, pe geam, suspin din nou. De satisfacție. Sunt într-o astfel de casă. Aseară am stat în curte până târziu și nu-mi mai venea să intru, până și somnul mi se pare o risipă într-un loc ca acesta. Se zice că omul sfințește locul, io zic că doar l-am amprentat cu energia mea. Mă mulez repede oriunde, chiar și o cameră simplă de hotel o impregnez rapid cu aura mea. Un mic amănunt, o aromă, o iconiță adusă de-acasă, un ceva personal schimbă ambientul uneori sec, ușor dezolant. Aici n-a fost cazul. Priveliștea este uluitoare. Interiorul a avut nevoie doar de-o mică ajustare, o scuturare a aerului stătut, prăfos. Unu, doi, trei și voilà! „Tiny House” a coborât de pe ecran și e realitate. Azi e o zi magică. 8/8. Visele devin realitate. Un praf de magie, „a little touch” e de-ajuns.
Cu drag și cu iubire, Aura B. Lupu 08/08/2023 *a pițiga = a ciupi, pișca
Ascult vuietul mării și sufletu-mi cântă. Îmi arunc când și când privirea pe geam și suspin. De fericire. Văd cum sclipesc navele-n zare, parcă ar fi licurici. Aerul sărat, mirosul de scoici, vântul ce bate cu putere, pâlpâirea lumânării aprinse, apusul, totul combinat, îmi dă o stare de irealitate. Simp că plutesc. Oboseala după plimbarea pe plajă e binevenită, compensează agitația plecării și-a descoperirii locurilor noi. Normandia m-a atras de multă vreme, mi-am dorit să ajung odată și-odată s-o văd, fiind locul care i-a atras pe pictorii Gustave Courbet, Eugene Boudin și Claude Monet, dar și pe scriitorii Gustave Flaubert și Guy de Maupassant. Podul Normandiei este impresionant, c-o înălțime de 215 metri și-o lungime de peste 2 km, „Pont de Normandie” este un pod rutier (taxa de trecere e 5,80 euro) cu tiranți, care străbate râul Sena și m-a făcut să casc gura maaare de uimire și încântare. Am gustat celebrul cidru, am mâncat „galette” – un fel de clătită neagră, făcută din făină de hrișcă și c-o umplutură super, super bună, am admirat casele diferite față de tot ce-am văzut până acum și atât de frumoase! Timpul curge parcă mai lin. Ascult vuietul mării. Și nu mă mai satur.
Nu știu ce anume m-a ajutat să pot dormi atât de bine. Meditația, rugăciunea, împăcarea cu mine însămi, plimbările lungi, râsul, joaca, bucuria, scrisul…
toate amestecate, probabil. Dar știu că nu este zi în care, chiar dacă nu mă simt bine, râd din tot sufletul. Știu că-n fiecare zi ridic privirea spre cer, nu ca să cer, ci să mulțumesc. Știu că-n fiecare zi, chiar dacă apar probleme, greutăți, zâmbesc, pentru că-n tot răul e mereu și-un bine. Știu că-n fiecare zi, când mă duc la culcare, număr cinci motive de bucurie. Știu că-n fiecare zi, când nu pot face ceva bine, măcar nu fac rău. Știu că-n fiecare zi (încerc) să mă abțin să judec, să pun etichete și încerc mereu să mă pun în papucii celorlalți. Știu că fiecare poveste are două părți, că binele nu-i mereu bine și nici dracul nu-i uneori atât de negru, pe cât e descris. Și știu că nu este zi în care să nu iubesc. Tare. Tare de tot.
Iar cel care m-a învățat să iubesc așa, e prințu’ măririi, din poza de mai jos. El cred că-i de fapt cauza principală a stării mele de bine, somniferul meu de-acum. Chiar și acum, când scriu rândurile astea, e lipit de mine, îi simt răsuflarea în ureche și mă incomodează teribil la scris. Dar prin toți porii îi simt iubirea necondiționată. Și asta-i ce mă liniștește. Și contează cu adevărat.
Pornim în pas domol de-acasă. Max ne face să ne grăbim un pic, numai bine pentru condiția fizică. Care, vorba fie-ntre noi, lasă muuult de dorit. M-am lăsat pe tânjeală, după operația de la umăr n-am putut face mai nimic câteva luni. Azi așa, mâine așa, obiceiurile proaste se instalează repede. Ieri, la medicul de familie, am râs. Și nu prea… Acum vreo zece ani, când mă plângeam că-s prea slabă, doctorița simpatică m-a avertizat că după o anumită vârstă, o să mă îngraș. Știu c-am zâmbit cu milă, zicându-mi în gând că ce știe ea? Io-s de-a lui Dica Hondii, ce-a fost deșirat, slăbănog și semăn cu el. Eh, când m-a urcat ieri pe cântar, i-am zis că nu-i merge bine, că-i stricat. A râs, am râs și io, dar m-a avertizat din nou: „Aura, nu mai ai voie sa te îngrași!”. Nu, nu!
Am pornit în pas domol de-acasă. Noroc cu Max, că ne-a făcut să ne grăbim. Un pic, măcar.
E incredibil cum s-a limpezit de brusc cerul. După zile în șir de ploaie, când nu mai speram să văd nici urmă de cer sau de Lună Plină, (recunosc c-am invidiat pozele văzute pe net, în timp ce mie ploaia-mi răpăia în creier și pe acoperiș) am ieșit, fără mari speranțe, să arunc o privire. Am zărit o lumină printre crengile copacului de peste drum. M-am repezit pe terasă, crezând că de sus o să am vizibilitate mai bună. Nici pomeneală! Am admirat Carul Mare și pe cel mic, am văzut și-o stea căzătoare, doar Luna s-a încăpățânat să mi se-arate. Aerul rece m-a izgonit destul de repede în casă, mâneca scurtă, purtată în semn de protest pentru ploaia nesfârșită, nu m-a prea ajutat să rezist. Din dormitor, uitându-mă iar pe fereastră, am deslușit rotunjimea Măriei sale. Musai să ies iar afară, poate reușesc totuși s-o văd, mi-am zis. Am tras pe mine prima haină căzută în mână, după lungimea mânecilor și mirosul de after shave pe care-l recunosc dintr-o mie, am știut a cui e, mi-am înșfăcat telefonul și-am plecat… doi pași doar mai departe de casă. Îl auzeam și pe Max scâncind la ușă, și pe vecinii ce se sfădeau. Luna, măreață, ușor știrbită de cele două zile trecute de la prea-plinătatea ei, se lăbărța nestingherită între cele două case de peste drum. Satisfăcută că totuși am văzut-o, am tras-o repede-n chip. Acum pot să dorm liniștită.
Cred că fiecare clădire are o poveste de spus. Îmi place să mă plimb și să studiez casele, să observ schimbarile și să simt pulsul străzilor. Mergem în alte locuri, să descoperim alte orașe, alte țări și e bine, e frumos. Dar și în orașul, în țara unde locuim, sunt multe locuri și lucruri interesante de descoperit. Din clădirea din spatele meu a rămas, la un moment dat, doar fațada. Restul a fost demolat și-apoi refăcut. Internatul pentru fete și, separat, de băieți, plus mânăstirea, au fost transformate în școală și bibliotecă. Totul s-a modernizat în interior, dar ce-a fost frumos, s-a păstrat. Biserica impunătoare – Sint-Pietersbandenkerk – datează din sec. al VII-lea. Pe clădirea primăriei este o plăcuță pe care scrie „Gemeentehuis 1833”.
Sunt sigură că multe clădiri ascund povești tulburătoare, Hamme a fost un sat amărât, în care marea majoritate a populației trăia într-o sărăcie profundă, oamenii chiar au murit de foame. Ravagii au făcut și epidemiile de tifos și holeră, iar sărăcia s-a adâncit după spargerile de dig sau când bolile au atacat recoltele.
Mi-ar plăcea să aflu mai multe din acea perioadă. Istoria, zice-se, se repetă. Și cred c-avem multe de învățat din ea. Doar să vrem.
Numiți-o prostie, dacă vreți. Dar eu nu pot fi sau face altfel. Așa cum sunt în stare să mă întorc pentru 2 euro la magazin, când văd c-am fost păcălită, la fel mă-ntorc și să plătesc ceva ce n-a fost încasat. Nu-i vorba de banii-n sine, e vorba de principiu. Cum tot din principiu n-aș lua niciodată ceva ce nu-i al meu. De mici tata ne-a învățat asta, să nu furăm, să nu tânjim după ceva ce nu ne aparține, să fim cinstiți, să ne păstrăm omenia și onoarea. N-am reușit mereu. Păpușa fetei din orașul sibian unde mergeam uneori în vacanță, la sora mamei mele, era frumoasă tare, adusă tocmai din Germania. Cum să nu tânjesc după ea? Când am găsit moneda de trei lei în colbul de pe uliță, am fugit la magazin și mi-am luat caramele. Erau atât de bune! Cum să le rezist? Nu puteam. Am furat cireșe, pere, prune, pomnițe*, n-aveai cum altcumva, erau prea bune, prea tentante, mai ales de la vecini. Dar să găsesc ceva în clasă, de exemplu, și să-l păstrez, fără să întreb al cui e, n-aș fi putut.
Azi am intrat într-un magazin, Max a dat de-o altă gîdihoarță* pe care-a luat-o de pe raft, la casă însă fata a uitat s-o încaseze. Mereu păstrez bonurile, m-am învățat minte când am fost o dată înșelați cu peste 50 de euro, de atunci chiar dacă nu mi se dau, le cer. N-am ieșit bine din magazin, că mi-am aruncat ochii pe bon. N-am cumpărat mare lucru, așa că am depistat rapid greșeala și m-am întors. Fata a fost tare surprinsă, mi-a mulțumit de câteva ori.
Am plecat liniștită. Împăcată. Cu inima și sufletul curat. Chiar și-un portmoneu plin cu bani, dac-aș găsi, la fel aș proceda. Numiți-o prostie, dacă vreți. Dar eu nu pot fi sau face altfel.
Cred că am ajuns în faza în care recuperez tot (ne)somnul din anii trecuți. Nu doar că dorm, dudui! Dorm cu bale, c-o satisfacție și-o hămeseală de până și patul doarme cu mine! Cu ciudă mă mai trezesc să merg la baie, Max musai mă însoțește, la fel de hăbăuc și el, nici nu deschid ochii, chit că mai cercetez un colț c-un deșt, mai pipăi ușa cu capu’, mai ratez o treaptă… După ce susurăm suav la unison, ne-ntoarcem degrabă-n pat, nu care-cumva să fugă și, după ce ne felicităm reciproc (adică ne pupăm și ne mădărim unu’ pe altu’) că ne-am întors întregi, fără nimic spart sau rupt, ne cuibărim ca niște cloști pe ouă și-apoi să vezi, nenică, somn de voie! Mai ales când îl simt cum mi se lipește de coloană și-i simt răsuflarea de satisfacție pe gât, adorm instant! Insomniacii cred că înțeleg cel mai bine senzația despre care scriu io aici. Când ani de zile somnul ți-a fost chin, nu hodină, și-ai luat somnifere ca să poți funcționa cât de cât, să ajungi să dormi în halul ăsta, e ceva. Mai ales că și visezi! Când luam pastile mi se tăia filmul și gata, habar n-aveam ce visez sau rar de tot îmi aminteam ce am visat. Acum nu doar că visez, ba reiau și firul după ce mă trezesc și mă culc la loc, o saga întreagă, pot face un serial la care io-s și regizor, și scenarist și protagonist! Pe cât de neverosimile și de extraordinare sunt (ultima dată pe strada mea s-au mutat scriitori celebri, iar io-i ajutam să se integreze și să învețe limba!) pe-atât de faină-i senzația pe care-o am când mă trezesc. Ce-i drept, pe lângă starea aia de beatitudine, mă trezesc dimineața (pardon, către amiază) și cu ochii umflați de somn și părul vâlvoi, da’ mai contează?
O prietenă dragă îmi spunea că uneori nu-i vine să creadă cât de normală și obișnuită sunt. Că fiind (și) scriitoare, dacă nu m-ar fi cunoscut personal, s-ar fi așteptat să fiu cu totul altfel. Mai altfel decât sunt. N-am neapărat tabieturi când scriu, n-am nevoie de împrejurări speciale, de ritualuri sau de-o anumită stare. Inspirația-mi poate veni și când șterg praful sau gătesc, făcând lucruri absolut banale. De exemplu, fragmentul postat din cartea în lucru, l-am scris în minte, dând din pedale, când mergeam la muncă. Azi, stând cu staniolu-n păr, mi-a mai venit o idee. Toate mă inspiră, tot ce-i în jurul meu poate deveni un capitol dintr-o viitoare carte. O poveste surprinsă în autobuz, o grimasă, un zâmbet, o postură, un nor, un peisaj, o mireasmă, un sunet… toate sunt în vârful peniței mele, așteptând să le aștern. Uneori clocotesc, dau năvală, alteori se pitesc și trebuie să le caut. Inspirația vine și pleacă, fix așa cum are ea chef. Singură mea grijă este să observ. Și să fiu pe fază.
Vremea de aici e perfectă. Cum să nu fie o țară bogată, când până și Dumnezeu ține cu ei? Acum plouă, acum iese soarele, nu-i nici frig, nici prea cald, peste tot e verde, culturile cresc văzând cu ochii, totul e înfloritor. Aici n-am văzut gândaci de Colorado, care la noi dădeau iama în cartofi, eram înarmați cu borcane în care-i adunam de pe frunze, degetele ni se îngălbeneau, era o muncă scârboasă și obositoare. Mălaiul aici crește falnic, gros, sănătos, cu câte trei-patru știuleți pe-un fir, nu-l văd firav, galben, amărât, cum era de multe ori la noi. Nucii-s încărcați, cu crengile grele, tufele de mure la fel, îmi trag deja cu ochiul murele negre, coapte. Când văd ce prăpăd e prin alte locuri, cu incendii sau furtuni distrugătoare, nu pot să nu mă gândesc că aici e un loc binecuvântat de Dumnezeu.
Mulțumesc din suflet! Când primesc astfel de mesaje, am pielea de găină și lacrimile-n ochi. Sunt onorată și extrem de recunoscătoare pentru fiecare mesaj și comentariu în parte. Mă înclin!
#StareaZilei : „A fost odată ca niciodată o fată de 18 ani. Frumoasă și deșteaptă, dar credeți că i-a folosit ? Defel !”, „Dacă înainte de-abia așteptam să bat magazinele, spre exasperarea lui Adi, care nu putea înțelege cum pot să probez trei rochii, două fuste, cinci bluze, iar la final să cumpăr o poșetă și-o pereche de pantofi, toată pofta aia mi-a dispărut.”, „Dacă stau mult pe gânduri, despic firu-n patru, analizez și studiez prea mult, sunt 99% șanse să mă răzgândesc.” Aura Lupu
Ieri și azi, m-am plimbat cu Aura Lupu pe la Tomorrowland, sub soare, am însoțit-o la taxe și impozite, la covrigăria ei preferată, i-am ascultat “văicărelile”, i-am observat schimbările și am ajuns chiar și-n România. Altfel spus, i-am citit cartea „Trăiește. Iubește. Și taci”, Editura Siono Literar. Trebuie să vă spun că în decursul anilor i-am citit toate cărțile, dar, cu mâna pe inimă, la niciuna nu am râs atât de mult ca la aceasta. Mi-a plăcut foarte mult acest jurnal. De la cum este așezat în pagină și imaginea de pe copertă, plină de simboluri, până la structură, emoție, stil, îndrăzneală și umor. Iar, la fila “Neînțeles” am plâns.
Vă recomand această carte, știind că nu veți regreta timpul petrecut în compania ei !
Îți mulțumesc frumos, Aura, pentru această surpriză extraordinară și îți doresc să scrii cărți cel puțin la fel de bune ca aceasta.
Am citit sute de cărți de psihanaliza, alte fff multe feluri de cărți (este cel mai puternic hobby al meu, a citi) ca acum, după ce-am citit cărțile Dv., să-mi dau seama că în ele am găsit toate filozofiile vieții, (exprimate de alții pompos, în maniere greoaie) foarte bine ticluite, ușor de citit, atât de reale încât fără să vrei intri în poveste!
Cărțile Dv. au IZ de AURA!
AURA care este chiar EA, este cea care face multe lucruri ca orice om, cu deosebirea că poate țese o poveste chiar și în jurul unei frunze !
„Ești formidabilă! Te admir! Ai o forță inimaginabilă. Toate astea vin de sus! De foarte SUS! Când trecem prin greutăți și probleme suntem supărați și ne întrebăm de ce noi? Explicația e simplă, fiecare hop e un pas înainte. E o lecție și un imbold spre ceva mai bun. Dacă am avea o viață lină, fără probleme de la început, probabil că nu am aprecia nimic. Uitandu-te în urmă, spui cu tărie că nu ai mai avea forță să retrăiești ce ai trăit. Dimpotrivă, azi ești mai puternică, ești o forță care prin scrierile sale poate ajuta și ale femei să se trezească. Ești un exemplu, un impuls pentru cele care au nevoie de o scânteie ca să-și schimbe drumul în viață.”
Am împlinit 52 de ani și sunt mai fericită și mai plină de viață decât la 25. Da, am riduri, da, am celulită, da, sunt plină de de vânătăi, dar măcar acum nu-s de la bătăi, ci de la luat trânte cu bicicleta. Da, am o mulțime de cicatrici de la operații, dar sufletul acum mi-e curat, liniștit. La 25 de ani eram o umbră, iar sufletul mi-era mâlos, pustiu. Aveam doi copii și trăiam doar pentru ei. Acum am doi feciori care-și trăiesc viețile așa cum vor, iar eu mă simt împlinită, dar nu datorită lor. Atunci eram slabă, purtăm fuste lungi, până-n pământ, care mă alungeau și mai mult. Ochii mi-erau stinși, să zâmbesc nu mai știam. Acum râd din nimic cu gura până la urechi, zâmbesc des, cu toți dinții! (așa-i Mihaela?😁), port pantaloni scurți, bluze decoltate, sunt mândră de feminitatea mea, pe care la 25 încercam din răsputeri s-o ascund. Atunci mă furișam, să trec cât mai neobservată, vorbeam șoptit. Acum strig, vociferez, pășesc cu spatele drept, ochii-mi strălucesc. Am doi feciori și patru cărți publicate, un soț care (zic io😜) mă iubește, prieteni credincioși. Și, cireașa de pe tort, un câine năzdravan. Am împlinit 52 de ani. Și sunt mai fericită ca niciodată. Simt că viața mea abia începe. Și nu e asta extraordinar?
Azi noapte am visat că s-au pus trei fluturi pe mine, pe rând, în timp ce mă plimbam. Mari, frumoși, unul albastru, altul colorat iar unul încă era în transformare, atunci ieșea din cocon, s-a transformat într-o minune de fluture cum n-am mai văzut vreodată, roșu aprins. Începusem să plâng de fericire. Când m-am trezit perna mi-era umedă de lacrimi iar starea de bine m-a însoțit pe tot parcursul zilei. Începe o săptămână importantă pentru mine, (prietenii știu de ce ), mâine e Lună Nouă în Rac, aducătoare de revelații. Cerul, dacă-l ascultăm, ne vorbeste.
S-avem o săptămână minunată și să fim atenți la semne.
Spuneți-ne cine sunteți, când și cum v-ați hotărât să publicați primul volum? Câte au mai apărut ulterior?
Mă numesc Aura B. Lupu și locuiesc în Belgia de 16 ani, împreună cu soțul și cei doi feciori. Plecarea mea din România s-a petrecut în 2002, dar am fost – și-am rămas – în vorbă, scriere și suflet, ardeleancă până-n adâncul sufletului și-n măduva oaselor.
Rapid și impulsiv, după doar șase luni de când am început să scriu pe blogul Aura B. Lupu, creat în noiembrie 2017 dintr-un imbold, a ieșit de sub tipar Trăirile Aurei, vol. 1, urmat de vol. 2, în 2019, apoi în 2020 am republicat primul volum, într-o ediție revizuită și îmbunătățită; romanul Eu. Și atât a fost publicat în 2021, iar ultima apariție este Trăiește. Iubește. Și taci, 2022.
Care este scriitorul dumneavoastră preferat, cartea preferată și de ce?
Mi-e greu să aleg. Sunt mulți scriitori pe care-i iubesc și multe cărți pe care le ador. Dar hai să zic „Pe aripile vântului”, de Margaret Mitchell, pentru că m-am identificat cu Scarlett O’ Hara – care femeie n-a făcut-o?– și pentru că visez să scriu o astfel de carte. Cine nu visează?
Ce știți acum despre a fi scriitor și nu știați când ați început să scrieți?
Acum știu că a fi scriitor este și rămâne cea mai frumoasă, magică, extraordinară și minunată ocupație din lume. Dar mai știu și că dă dependență, nu te îmbogățește (decât sufletește) iar răsplata vine, uneori, prea târziu.
Care este rolul scriitorului în prezent?
Al scriitorului, în general, nu știu. Al meu? Să fiu o candelă. Atât. „Și chiar de nu voi fi un far, ci o candelă, ajunge. Și chiar de nu voi fi nici candelă, tot ajunge, fiindcă m-am străduit să aprind lumina.” – Nicolae Titulescu. Măcar o candelă dacă am aprins în sufletul fiecărui cititor, pentru mine, e destul.
Care e relația dvs. cu scrisul, care e rostul lui în propria dvs. viață?
Scrisul, pentru mine, este terapie și cred că ajută foarte mult. Te vindecă. Te înalță. Te șlefuiește. Dar te și consumă. Te răscolește, te izbește de toți pereții, te lasă fără vlagă și fără glas, stors de puteri, de sevă. Uscat. Îți scoate la iveală demonii care te bântuie, îți întoarce lumea cu susu-n jos. Pentru că scrisul dă și dependență, te hăituiește constant. Odată ce-ai apucat pe drumul ăsta, e imposibil să te lași. E heroină pură, injectată-n vene, e pulberea albă, trasă pe nas, e euforie, dar e și agonie, într-o clipită ajungi acolo, din extaz. Scrisul dă dependență. Adicție. Te face sclavul lui. Dar… Ești pregătit să fii?
Experiențele personale ne fac să devenim ceea ce suntem. Cât regretați din propriile experiențe? Ați fi scris altfel?
Acum nu mai regret nimic. Pentru că știu că datorită încercărilor prin care am trecut, am devenit ceea ce sunt acum.
Scrieți, publicați de mulți ani. Cum vă percep cei din jur, familia, prietenii, cunoscuții etc.?
Chiar atât de mulți ani nu-s, vreo cinci, doar. Iar percepția celor din jurul meu nu cred că s-a schimbat radical. Că au fost surprinși la început, da, asta pot să spun. Când faci o schimbare atât de mare în viața ta și din senin începi să scrii și să publici cărți, – ba să le mai și vinzi prin toată lumea – când tu până atunci n-ai avut nici în clin, nici în mânecă cu asta, este surprinzător, inclusiv pentru tine. Acum cred că s-au obișnuit.
S-a schimbat, de-a lungul timpului, felul în care e privit un autor?
Nu știu să vă răspund la întrebarea aceasta, regret. Că este mai accesibil, poate.
Dar cititorul? În ce fel s-a schimbat în ultimii ani?
Cred că cititorul, datorită rețelelor de socializare, a devenit mai apropiat de cei care scriu și publică. Fac parte din aceeași haită, familie de suflet, zic eu.
Care sunt planurile de viitor?
Îmi doresc să public continuarea romanului „Eu. Și atât”, pentru că majoritatea celor care l-au citit vor să știe ce s-a întâmplat cu Alisa. Și, bineînțeles, să continui să scriu.
În încheiere, ce gânduri vreți să transmiteți cititorilor?
În primul rând de mulțumire, pentru că este o mare bucurie să vezi că ai ajuns acolo unde sperai: în sufletele lor. Și să-i îndemn să citească în continuare. Vorba lui Tudor Chirilă: „Citiți. Citiți mult. Citiți tot ce vă pică în mână. Nu-i mai ascultați doar pe profesori. Citiți orice, fără discernământ. Nimic nu e mai important ca lectura, acum.”
Interviu apărut în antologia Universal, Scriitori ai lumii, 2023.
Nu vreau să am nici altă vârstă, nici să fiu în vreo altă etapă a vieții mele de până acum. Mă simt nu bine, ci extraordinar în pielea și-n forma mea de-acum, sunt împăcată și-n armonie io, cu mine. Nu zic că-s cea mai fericită, am destule momente când durerile îmi amintesc de vârsta mea, când oboseala mă răpune și puterile mă lasă. Dar, cu tot cu ele, nu m-aș întoarce-n timp. Tihna și liniștea de-acum, timpul petrecut doar uitându-mă în gol, dar care-mi umple sufletul de recunoștință și ochii de lacrimi, somnul odihnitor, fără pastile, bucuria când mă trezesc c-a mai început o zi, împlinirea și satisfacția când se sfârșește, sunt de neprețuit. Să nu vă închipuiți că am o viața boemă, lipsită de griji, sau că nu am probleme. Ba se strică mașina, ba se închide podul peste care merg la serviciu și trebuie să ocolesc, ba cel mic nu și-a luat carnetul, Max se îmbolnăvește, io behăi ca o capră de trei săptămâni, pe Adi-l doare umărul etc. Sunt destule. Și nici nu fac ca struțul, nu-mi îngrop capul în nisip, prefăcându-mă că nu există. Dar m-am schimbat mult, de mă mir io, de mine. Nu mă mai agit, nu mai consum energie, în loc să mă vaiet, caut soluții. Iar ce nu pot rezolva, accept. Asta e. Totul se întâmplă c-un motiv. Are cineva grijă de toți. Nu?
— O să te distrug! Și pe tine, și pe familia ta! Pachet vă fac pe toți și vă trimit înapoi în România, așa să știi! urlă bărbatul, în timp ce cu mâna dreaptă o împinse pe tânăra femeie în piept, dezechilibrând-o ușor. Femeia avea paloarea unei stafii și, chiar dacă maxilarul îi tremura ușor, ochii verzi scăpărau de dârzenie. Și furie. Și teamă. – Da, și? De-acolo am venit, am unde să mă întorc, nu mi-e frică s-o iau de la capăt, îi răspunse pe un ton ferm, care nu lăsa să se simtă zbuciumul din sufletul ei. Pumnii îi ținea strânși, simțea cum unghiile îi intră în carne, dar doar așa își putea stăpâni tremuratul. Și nu voia nici în ruptul capului să-l lase să vadă sau să simtă cât îi era de tare teamă, de fapt. Îl cunoștea prea bine, știa că era ca un rechin, dacă simțea mirosul de sânge, ataca și mai furibund, nu mai dădea drumul prăzii, o devora complet. – Dacă nu rămâi să lucrezi aici, pentru mine, la negru, rămâneți pe drumuri și tu, și soțul tău. Doar un telefon trebuie să dau și de mâine nu mai are de lucru, îl dă patronul lui afară. Și tot la mila mea o să ajungeți, toți patru. O să-mi cerșești îndurarea! o amenință el, dezvelindu-și dinții. – NU! În condițiile astea, fără acte și fără contract de muncă NU mai rămân! Mi-ai promis acte, am muncit pentru tine cinci ani, la negru, m-ai făcut să-mi aduc și familia aici, pe baza promisiunilor tale și acum îmi ceri să mă joc cu viitorul și siguranța copiilor mei? NU! Teroarea de-a sta ilegal NU o vreau pentru ei. Poți să mă ameninți cum și cu ce vrei, de data asta nu-ți mai iese. Sunt mamă, mai presus de toate, îi răspunse Alisa, stăpânindu-și cu greu lacrimile. Duse mâna la buzunar și scoase legătura cu chei. Încet, calculat, cu mișcări lente, le așeză pe masa cu suprafața de sticlă. Clinchetul lor răsună ca un clopot în tăcerea apăsătoare. Apoi se îndreptă spre ieșire. Bărbatul îi taie calea. De data asta avea vocea mai calmă și gravă când rosti: – Ești sigură că asta vrei să faci? Cu mâna pe clanță, Alisa îi zise: – Da. Foarte sigură. Și apăsă mânerul ușii, dând să iasă. Lasă-mă să plec, te rog, adaugă ea, când văzu că el nu se clintise din calea ei. Privind-o arzător, cu aceleași mișcări încete cu care așezase ea cheile pe masă, bărbatul se dădu deoparte și-i făcu loc să treacă. Când trecu pe lângă el, îi șopti: – O să regreți amarnic! Vocea lui șoptită o făcu să se înfioreze și să se cutremure, mai mult decât o făcuseră toate strigatele lui de până atunci. Cu pași hotărâți, Alisa se îndreptă către poartă. Fără să privească în urmă, plecă. Abia când știu că n-o mai putea vedea, se ghemui la pământ, tremurând din tot corpul și începu să plângă. Doamne, ce-o să se facă? Cum o să se descurce?
În premieră, fragment din următoarea carte, „Printre străini”.
32 de grade, înnorat. Efect: ca-n seră. Jaluzelele-s lăsate, geamurile-s închise. Am urcat de câteva ori pe terasă, cât am pus rufele la uscat, dar am fugit la parter imediat după. Am spălat pe jos, am aruncat câteva găleți cu apă rece pe trotuar, să se mai răcorească puțin, dar n-a ajutat mare lucru. Max e cu limba de-un cot, refuză să iasă afară, iar când îl conving, nu zăbovește, se-ntoarce urgent spre casă. Dușul l-am făcut rece, pe păr doar am încălzit apa puțin, puțin de tot, cât să nu mă doară capul. Când deschid ușa de la intrare, mă izbește aerul fierbinte, lipicios. Hrană rece pentru cină, fructe și legume, apă cât mai multă. E bine că e sâmbătă și n-am de mers cu bicicleta nicăieri, nu cred c-aș fi reușit. Se anunță zile la fel de fierbinți și săptămâna viitoare, cu furtună. Alea 14 grade de-acum câteva zile-s parcă un vis. Schimbările astea bruște de temperatură mă amețesc. Bine, amețită-s de felul meu, dar acum parcă mai tare. Mă gândesc cu jind la mare, piscină, ceva de bălăcit și răcorit. Încă puțin…
Nu-mi plac Reel-urile. Nu le înțeleg rostul, nu pricep de ce nu pot răspunde comentariilor decât sacadat și habar n-am dacă rămân pe pagină. Pun din când în când câte unul, să nu se creadă că nu-s și io în pas cu trendurile, da’ nu mă pasionează. Așa cum nici cu live-urile nu m-am înghesuit prea tare să le fac; să mă filmez singură câteva minute, în timp ce mă uit tălâmb în cameră și suspin, de parcă m-aș admira-n oglindă, dar cu spectatori, mi s-a părut tot o chestie ciudată și ușor penibilă. Recunosc, și selfie-urile le fac tot cu-același sentiment, tot penibilă mă simt, doar că mai mult . Noroc că durează doar o secundă, altfel aș fi renunțat demult, după o secundă mă pufnește râsul, de obicei. Așa că, dacă vedeți o tanti ce ține telefonu-n aer o secundă și-apoi se prăpădește de râs, să știți că io-s. Și râd io, cu mine. De mine. Și-i așa de sănătos!
Sunt unele zile pur și simplu perfecte, în care te simți cel mai norocos om de pe pământ. Chiar dacă ești super obosită, privind cum soarele apune, ești fericită. Cu puțin. Ai hrănit familia, clătitele și micii pregătiți în grabă, după ce-ai venit de la serviciu, s-au topit rapid, în timp ce povesteați ce s-a mai petrecut. Feciorul ăl mic a revenit pentru câteva zile și, deși te-ai căinat în gura mare că iar îți cresc facturile și-ți dispare mâncarea din frigider, inima ta de fapt cânta de bucurie să-l revezi. Te uitai la frați cum se ciondăneau în glumă și făceau mișto unul de altul, râzând, și nu mai puteai de dragul lor. Max se întrecea în brațele lor, alintat peste poate. Acum se-aude apa la duș, ți-era dor s-o auzi când stăteai serile pe terasă, doar tu și Max. Îl auzi pe feciorul ăl mare tușind. S-a răcit, azi a plouat torențial, ai prins o fereastră între două ture și-ai scăpat neudată, venind cu bicicleta de la serviciu. Ai simțit însă vântul rece, ce parcă venea de pe zăpezi. Te uiți cum soarele apune și te simți cel mai fericit om de pe pământ.
Dacă treceți zilele astea prin librărie, faceți o oprire la 
Căutați și cutia poștală din librărie și trimiteți un mesaj scriitorului vostru român preferat!
Cu carul. A descoperit repede tumora, a mers imediat la medic și totul s-a desfășurat pe repede înainte. Radiografii, scanări, specialiști, internat, operat, rezultate în doar două săptămâni. Deja operația se vindecă frumos, poate conduce, elevii lui îl așteaptă cu nerăbdare, colegii profesori la fel. Dacă-mi mai puneam uneori întrebarea dacă am făcut bine plecând din România, acum nu mai e loc de îndoială, știu răspunsul fără drept de apel: DA.
Dar când stresul plecării, împachetat și despachetat, pregătiri peste pregătiri, zbor, așteptat prin aeroporturi și fel de fel de probleme dispar, 
ne-ntoarcem degrabă-n pat, nu care-cumva să fugă și, după ce ne 
!
), 
. Noroc că durează doar o secundă, altfel aș fi renunțat demult, după o secundă mă pufnește râsul, de obicei. Așa că, dacă vedeți o tanti ce ține telefonu-n aer o secundă și-apoi se prăpădește de râs, să știți că io-s. Și râd io, cu mine. De mine. Și-i așa de sănătos! 
