Aștept în stație, după ce-am verificat dacă ”routeplanner”-ul on-line de la DeLijn (așa se numește compania de transport din partea flamandă, aici până și astea se numesc diferit, în partea franceză, Valonia, e TEC) mi-a dat ora exactă. Bineînțeles că da, dar Toma Necredinciosul din mine tinde să verifice orarul de mai multe ori, mă simt aiurea când stau și-aștept ca proasta un autobuz ce nu mai vine, sau care deja a trecut. Când văd că mai apare cineva și se așază pe bancă, mă liniștesc, înseamnă că nu s-a schimbat nimic azi, doar de mâine greva începe, după cum scria pe site. Trimit mesajul să-mi validez biletul de călătorie, un simplu sms cu DL la 4884 și am biletul pe telefon în câteva secunde. Imediat apare și autobuzul 92, s-au mai strâns câțiva călători, toți purtăm mască, nimeni nu se îmbulzește, așteptăm să urcăm frumos, pe rând. Găsesc un loc care păstrează distanța regulamentară față de ceilalți călători și mă așez oftând. Regulile trebuie respectate, dar tot mi se strânge stomacul când văd folia protectoare din față, de la șofer. Întotdeauna când sunt în autobuz îmi place să studiez oamenii. Acum e și mai greu, de când cu măștile, dar pot să-mi dau seama ca bărbatul negru (sau nu mai e voie să folosim termenul ăsta?), ok, bărbatul de culoare, care ține o mână pe bara unui cărucior, e copleșit de griji. Chiar și când un gângurit răzbate de-acolo (eu nu pot să-l văd pe copilaș, căruciorul e cu spatele la mine) omul nu zâmbește, se aplecă doar și potrivește păturica. Mă rog, nu văd asta, doar ghicesc.
O fată cu fața plină de coșuri stă bineînțeles, ca majoritatea, cu nasul în telefon și are căștile pe urechi. Se poartă bluzele în pantaloni, gleznele la vedere (roșii de frig) și blugii largi, spălăciți, zdrențuiți pe la margini. Nici rucsacul ce-i stă în brațe nu-i mai răsărit, murdar, ros pe la colțuri, cu catarama ruptă, parcă l-ar fi luat de la second-hand. Tastează rapid, cu ambele mâini (recunosc că-i invidiez dexteritatea asta pe care eu n-o am decât pe laptop), privind ecranul ușor încruntată și gura întredeschisă. Are buze roșii, frumoase, pline, cu un contur bine desenat de mama natură și fără urmă de machiaj. E frumoasă. Cu tot cu tenul de adolescentă îmi place de ea. Părul e blond-cenușiu, lung, natural, neîntins cu placa sau buclat. E simplă, obișnuită, nimic spectaculos; asta până ridică privirea și-i văd ochii. Uau! Prin mască îi zâmbesc. Descumpănită de privirea mea insistentă, văd totuși că-mi zâmbește nesigur înapoi. Ca să n-o stânjenesc și mai mult îmi întorc privirea spre geam. Bine fac. Copacii sunt splendizi, cu frunzele într-o feerie de culori. Roșii ca focul, galbene, de-un galben strălucitor, verzi, dar nu verdele crud al primăverii ci unul mai domol, mai așezat, un verde închis, spre maro și evident, portocalii.
Copilul din cărucior a decis să treacă de la gângurit la plâns, cutele de îngrijorare de pe fruntea tatălui se adâncesc. Are o piele atât de frumoasă, lucioasă și netedă, curată, de abanos. Pun pariu că bebelușul e creț.
Se-apropie stația unde cobor. Fata cu ochi de mărgăritar e iar cu nasul în telefon. Apăs pe buton, s-aude semnalul și-apare pe ecranul de sus „Stop!”, astfel știe șoferul că cineva vrea să coboare la stația următoare. Arunc o privire spre cărucior când mă îndrept spre ușă, aveam dreptate, e un bebe frumușel foc, crețofolin, cu-aceeași piele minunată, de abanos.
Cobor, mă-ntâmpină ploaia torențială care parcă m-a așteptat pe mine, special, dar după atâția ani de Belgia m-am învățat. Deschid nonșalantă umbrela și-i zic în gând: ”Sîc! De data asta nu m-ai prins!”. Și pășesc încrezătoare pe caldarâmul ud, inspirând cu nesaț, chiar și prin masca enervantă, mirosul de ploaie de octombrie, de toamnă, de ud, de curat.
Cu drag și cu iubire,
07.10.2020
Aura B. Lupu 
Lasă un răspuns către Jo Anulează răspunsul