Este o criză mondială, sunt de acord cu asta. Dar de spălat pe mâini și de dat vina pe alții, nu. Pentru că toți suntem de vină, nu masonii, nu extratereștrii, nu conducătorii sau conspiraționiștii. Noi ne-am lăsat – și ne lăsăm în continuare! – manipulați, spălați pe creier, influențați. Noi singuri suntem responsabili, fiecare, de tot ce se întâmplă! Nu ne putem trage pe cur și arunca mâța-n ograda altuia, declarându-ne victime, că nu suntem. Suntem noi, fiecare, la cârma, la volanul vieții și destinului lui. Prin fiecare decizie pe care o luăm, prin fiecare gând, faptă, acțiune. Ce se vede-n lume acum, reflectă starea fiecăruia dintre noi. Toți suntem în criză, toți ne călcăm în picioare, purtăm războaie, toți vrem mai mult și mai mult, nu ne mai ajunge nimic, niciodată. Toți suntem încrâncenați, geloși, invidioși, răi, stăm în întuneric și fugim de bine și de lumină ca dracul de tămâie. Înjurăm, agresăm, scuipăm, judecăm și urâm cu patimă, în numele credinței și-al unor convingeri care nici măcar ale noastre nu-s. Habar nu mai avem ce-nseamnă să fii OM. Nici măcar bun, doar OM. Nu mai avem respect pentru nimic și nimeni. și călcăm în picioare TOT.
Așa că da, este criză mondială, iar de vină pentru ea suntem TOȚI.
Sunt dureri pe care le porți mereu în suflet. Apăsări în piept, care nu te lasă niciodată să respiri deplin, complet. Adânc. Le duci în tăcere. Le simți constant. Și le accepți. Le înțelegi. Sunt ancore în realitate, te țin cu picioarele pe pământ. Altfel ai zbura departe, te-ai desprinde de lume, ai pleca. Sunt ca niște greutăți legate de glezne care, atunci când vrei să fugi, te țintuiesc. Te bat în cuie. Și le simți pătrunzându-ți prin piele, prin carne, prin oase. Dor. Rău de tot. Dar mai știi că durerea te purifică. Are un sens. Un rost. Vine cu o înțelegere profundă. Adâncă. De care aveai nevoie. Să te trezești. La realitate. Pe care-i musai s-o trăiești.
Îi bai. Cu „B” mare. Am văzut cum s-au mărit prețurile treptat, am simțit la buzunar cum s-au scumpit toate cele, cum facturile cresc constant, continuu, dar astă-seară am primit lovitura de grație. La Lidl, cumpărând aceleași lucruri pe care le cumpăr mereu, am plătit dublu. Ba chiar mai bine. Și asta în decurs de câteva luni, nu compar cu o perioadă mai îndepărtată, că ar însemna să mă iau cu mâinile de cap și să strig tuluvai! Am venit vorbind singuri. Și scumpirile astea se petrec în timp ce salariile rămân aceleași, n-au crescut defel. Încep să mă gândesc serios la strânsul pungii, la economisit, pare-se că nu-i de glumă. Pe noi nu ne-a învățat nimeni despre asta, educația financiară, cum și în ce să investești era de domeniul fantasticului, noi învățam doar cum să supraviețuim. Eh, cred că-i de trecut înapoi pe modul supraviețuire, pe lăfăit și trăit bine nu mai e cazul. Ne întoarcem în timp, la cât mai puțin și raționat. Cu porțiuca, adică. Totuși, noi suntem învățați din comunism cu asta. Baiul e cu ăștia, mai tinerei, care habar n-au cum e să n-ai. Să te uiți luuung, cu jind, cu jale la ceva ce nu-ți permiți. Și hai, când e vorba de haine și încălțăminte mai e cum e, dar când e vorba de mâncare, e rău. Cu foamea nu-i de glumit. Până una alta, cred că mă apuc să învăț să trag cu arcul, să vânez, Adi știe să pescuiască, deci ne scoatem, hrana ne-o putem asigura. Că dacă prețurile cresc în halul ăsta în continuare, de la Lidl nu cred c-o mai putem face. E bai. Cu „B” mare.
Sunt o dependentă. Am o mare adicție, de nevindecat. Sunt om-satelit, sunt planetă, nu pot ieși de pe orbită, pentru că sunt complet și irevocabil îndrăgostită de soare. S-a dus și prima lună din an. Rapid, pe nesimțite. Aseară am venit de la serviciu cu ochii-n cer, de era să mă bag în șanț tot holbându-mă-n sus, în loc să fiu atentă la drum. Dar nu m-am putut abține. Se mărește ziua, iar eu mă simt ca vițeii ținuți doar în grajd peste iarnă, lăsați pentru prima oară să adulmece primăvara. Mai că nu pufnesc și io pe nări de nerăbdare. Iar când aud păsările ciripind dis de dimineață, zâmbesc, fără ca măcar să deschid ochii. Ieșim din întuneric. Se luminează. Și-i o senzație al naibii de plăcută. Mi-e greu în lunile astea-n care se întunecă la 4 după masa, n-aș putea trăi în țări și mai nordice, dacă mă gândesc la noaptea polară, mă ia cu friguri. Sunt dependentă. Iar drogul meu este soarele. Mă-nvârt după el, îl caut, jinduiesc după el, fără el mă simt fără vlagă. Ceasul meu genetic e reglat după el, sunt o fiică a soarelui.
La începutul anului i-am trimis primăriței nou-alese un e-mail. Am mai trimis unul anul trecut, tot primăriei, în legătură cu mizeria de pe strada noastră, dar am primit un răspuns care nu m-a mulțumit și nici vreo mare îmbunătățire n-am văzut. Așa că am zis că de data asta să merg direct la sursă, am votat pentru o schimbare promisă pe care însă io, personal, pe strada mea, n-am văzut-o. Nu există nici măcar un coș de gunoi, trecerile de pietoni sunt nesemnalizate și, din cauza raliurilor pe care le fac puțoii, riști să fii spulberat de bolizii care trec bubuind chiar și-n miez de noapte. Curățenia lasă de dorit, mașinile primăriei mai fac uneori – nu prea des! – curățenie, dar fiind mai mereu mașini parcate, angajații lasă mizeria în urmă, nonșalanți. Ultima oară când unul dintre ei a trecut iar prin fața casei fără să curețe, dând din umeri a prefăcut regret că nu poate mătura, de nervi i-am scris doamnei primar. N-am crezut c-o să-mi răspundă, recunosc. Când am primit azi răspunsul, m-am bucurat, dat o să mă bucur și mai mult când o să văd îmbunătățiri. Sunt totuși niște chestii atât de simple! OK, toată lumea știe de raliuri de ani de zile, se fac pânde, au pun niște camere în intersecție, dar tot degeaba. Păi nu-i mai simplu să pună niște dâmburi care să-i lase fără bare la mașini și fără dinți în gură, când trec cu viteză peste ele? OK, nu-ți dă voie niciun șofer să traversezi pe zebră și se uită la tine ca la un extraterestru? Semnalizeaz-o, frate, cu lumini intermitente, vopsește-o des și n-o lăsa să se decoloreze, în pana mea! Și pune acolo, la trecerile de pietoni camere de supraveghere. Cine nu dă prioritate, simplu: amendă să-l usture la buzunar, și mai bagi și niște bani la buget, să ai de vopsele, pe viitor.
Pune coșuri de gunoi și golește-le des, nu le lăsa să dea pe dinafară, pune anunțuri cu „Lași mizerie pe jos, amendă!”, angajează mai mulți oameni la întreținere, fii un bun gospodar.
Pe stradă sunt trei focare de mizerie, un drum neasfaltat, plin de gropi și de noroi, ce duce la un magazin și care de ani de zile murdărește toată strada principală, plus trotuarul, de ai nevoie de șoșoni când treci pe-acolo. De ce nu-l întrebi de sănătate pe patron? Că dacă are magazin și e drum privat spre el, are și obligația să-l repare, nu?
Apoi e o casă impunătoare, o bijuterie, dacă ar fi și îngrijită, ar fi cea mai frumoasă casă de pe stradă, dar, din păcate, nu-i. Copacii mari, superbi care o înconjoară, sunt lăsați de izbeliște, au devenit casă ciorilor și-și scutură frunzele și crengile uscate fără să fie niciodată adunate, așa că umplu toată strada, proprietarii nu se obosesc cu curățenia, abia când nu mai poți trece pe trotuar de ele și de gardul viu crescut, mai fac așa, în dorul lelii și de ochii lumii un pic de curat. De ce nu-i tragi de mânecă, să-i faci să-și întrețină grădina mai des?
Și-apoi un așa-zis parc ce-i lăsat de izbeliște, plin de mizerii, bălării, urzicile erau crescute astă-vară mai mari decât mine, folosit mai nou ca parcare, nicidecum ca parc.
Soluții sunt, doar bunăvoință să fie. Și câte-un e-mail, care să le amintească de ce i-am ales.
Update: Așa cum am scris despre neajunsuri și probleme, scriu acum și despre rezolvări și îmbunătățiri, că așa-i frumos și corect, nu? Adineauri a trecut mașina de curățenie a primăriei și-a făcut lună și bec în fața casei mele, de am ieșit să-l aplaud și să-l felicit pe șofer. O să-i trimit și primăriței un e-mail de mulțumire, că uite, se poate, la o zi deja s-a rezolvat, șoferul n-a mai trecut superficial, dând din umeri, ca în dățile trecute. Bine, nici mașini parcate nu erau, doar două, însă mă bucură să văd că a venit mai des, nu doar la câteva luni distanță între curățări. Casa părăsită, dărăpănată, din care cădeau bucăți pe trotuar, pe care am pozat-o și-am postat-o într-un grup public, cu locuitorii din Hamme, că era pericol public, a fost demolată. Gardul viu, de care nu mai puteai trece, de cât de mare crescuse și năvălise pe trotuar, a fost tăiat. Trecerea de pietoni, nebăgată-n seamă de șoferi, a fost vopsită. Dacă o să și pot trece peste ea, fără să aștept muuuult și bine, vedem. Oricum, e un pas înainte, dacă mai pun și coșuri de gunoi pe stradă, cum am cerut, dacă drumul ăla plin de gropi și noroi e asfaltat iar copacii sunt întreținuți cum trebuie, fără să mai umple toată strada de frunze și crengi, io mă declar mulțumită. Felicitări, doamnă primar!
Am râs în bună dimineața, citind o postare de-a lui Vasilescu, în care întreba pe cât ținem termostatele. Am făcut și-o poză, rapid, să-i arăt pe viu câte grade-s acum, la mine-n living, dar n-are la comentarii opțiunea asta, cu poze, așa că las poza aici. Amu, la mine-i oblă treaba, de când cu bufeurile nici nu poate fi vorba de temperaturi de peste 20 de grade, că dau în clocot. Știți cum mă simt io, la 20 de grade? Am văzut hă, hă, demult, un film care m-a bântuit cu niște imagini horror, în care oamenii luau foc, la propriu: Spontaneous Combustion. No, cam așa mă simt io, că mai am o țârucă și mă transform în scrum. De dormit nici nu poate fi vorba la temperaturi mai mari de 18 grade. Bine, la noi este deja o obișnuință nu doar de-acum, de când am intrat io la menopauză. Când am venit aici, iar prietenii noștri belgieni ne-au zis că vară-iarnă, ei dorm cu geamul de la dormitor deschis, n-am crezut. E, în timp am ajuns nu doar să-i credem, ci să facem ca ei. Mai ales după ce ne-a venit recalcularea la gaz și curent, de era să fac infarct. Bine, io nu deschid geamul peste noapte, dar nici căldura n-o pornesc decât în cazuri excepționale. Și nici nu ne înfofolim cu zece pături, plapuma de iarnă și-atât. Înainte mai puneam pătura electrică sub noi, dacă ne era foarte frig. Să stăm acum, în casă, la 24 de grade, pentru noi e mult. Prea mult. În serile în care se mai răcește și ne uităm la vreun serial, aprindem focul. Dar, norocul nostru este că aici nici temperaturile nu-s ca în România, de -15 grade. Rar când scad sub 2, 3. Acum să vă întreb și io, pe voi, ca Vasilescu: la câte grade stați prin casă?
Femeia îmbrăcată curat, dar banal, prea banal, nemachiată, fără nimic special, salută zâmbind grupul elitei care așteaptă în fața școlii, să sune clopoțelul. O doamnă bine îmbrăcată, în haine de firmă, care tocmai coborăse dintr-o mașina scumpă, o măsoară din cap până-n picioare, abținându-se cu greu să nu ridice și colțurile gurii, disprețuitor. Schițează un salut rece, formal și trece grăbită, țăcănind pe tocurile înalte, alăturându-se grupului de doamne din elită, dându-și ochii peste cap. Chicotesc. Șușotesc. Femeia banală își menține zâmbetul și radiază un calm, o bunătate și-o seninătate care le amuțesc. Când ies copiii, își iau fiecare progeniturile și pleacă grăbite spre mașini.
…
În magazinul cu produse scumpe, cele două femei iar se întâlnesc. Doamna mai că nu exclamă, cu voce tare: „Ce caută sărăntoaca asta aici?” Ajung la casă în același timp. Doamna subțiază buzele și îngustează privirea. Femeia simplă, zâmbind în continuare, la fel cum o făcuse-n fața școlii, o lasă să treacă prima.
…
Doamna ajunge la clinică, programarea și-o făcuse de mai bine de șase luni. Venise un medic nou, care avea mare căutare. Când ușa se deschide, în halat alb o întâmpină… femeia simplă, zâmbind. Îi întinde mâna și-i zice: „Ne știm deja, din vedere, nu-i așa?”
O poveste. Adevărată, sau nu.
Să nu mai privim de sus pe nimeni. Să nu ne mai grăbim să judecăm după aparențe, după mașina cu care circulă, după hainele cu care-s îmbrăcați, după magazinele în care intră. Valoarea unui om nu în toate astea constă. Ci în altceva. Mult mai profund.
și-n următoarele librării: Eminescu- București Gaudeamus- Cluj La două bufnițe – Timișoara Junimea & Casa Cărții – Iași Elstar – Câmpina Șt O Iosif – Brașov & Libris Prăvălia cu cărți – Constanța Aida – Drobeta-Turnu Severin și alte librării independente din țară. PLUS rețelele naționale: Alexandria Cărturești Humanitas CLB – București
O ceață groasă, de abia văd roata din față a bicicletei, a copleșit totul. Înecată în ea, balta abia se mai vede. Nu-mi place. Peisajul, drumul, deși le cunosc ca-n palmă, acum sunt sinistre, mă aștept ca monștri să iasă din vălul alb, lăptos, care învăluie totul. Tresar când o creangă trosnește sub roți, trecând peste ea, grăbită tare. Hainele, fața, geanta, totul e ud. E o umezeală rece, care pătrunde în oase. Mă scutur. Tâmplele îmi pulsează. Respir greu. Pedalez. Mă trec frisoane. E o vreme să nu scoți un câine din casă. Pustietatea, care îmi face bine de obicei, acum mă înfricoșează. Schițez un zâmbet strâmb în selfiul pe care-l fac mereu, când ajung la destinație. I-l trimit la Adi, să fie liniștit c-am ajuns cu bine.
Ceața a-nghițit totul. Soare, pământ. Oameni și zâmbete. Lumea întreagă.
Am terminat de citit Violonista și-am rămas c-un gust amar. Oare câți alți mari artiști ai lumii, pe care-i admirăm și apreciem nespus, sunt de fapt niște furăcioși, care și-au atribuit compozițiile, creațiile, operele unor femei, doar pentru că, pe vremea aceea, femeile n-aveau niciun drept. Nu-s io vreo mare feministă, cred că fiecare avem rostul și rolul său pe lume, dar tot mi se ridică păru-n cap când citesc despre asuprirea și exploatarea sexului slab. N-am scăpat nici în ziua de azi de el, oricât de evoluați ne-am crede și oricât ne-am afirma noi, femeile. Oricât talent ai avea, orice ai face, într-o competiție acerbă pentru putere, ei ies învingători. Este o lume patriarhală, clar. Încă se dictează ce să facă o femeie, inclusiv cu propriul corp! și care-i rolul ei. Încă majoritatea victimelor abuzului, de orice fel, sunt ele, nu ei. Și încă dreptatea și legea se impune cu pumnul. Pentru că da, puterea e la ei. Ei hotărăsc mersul lumii. Noi ne putem îmbăta cu apă chioară, putem milita și crede că participăm, ajutăm, facem și dregem, că suntem tratate în mod egal și-avem aceleași drepturi, egale cu bărbații. E doar o impresie. Hățurile-s la ei. Pot fura, pot dicta, își pot însuși orice. Femeile-s reduse rapid la tăcere, de multe ori c-un simplu pumn. Marele Vivaldi, cu Anotimpurile lui, a fost un compozitor, considerat drept cel mai de seamă reprezentant al barocului muzical venețian. Dar, după ce-am citit Violonista, nu pot să nu mă întreb, amar: câte dintre compoziții sunt, de fapt, ale lui?
„Mulțumesc mult pentru cuvintele frumoase care m-au schimbat ca om, care m-au făcut mai puternică pe zi ce trece! VĂ MULȚUMESC! Îmbrățișări, cu mare drag!” Marinela Juganaru –11/01/2025. Când începi ziua cu un astfel de mesaj, prinzi parcă aripi. De asta le și numesc mereu mesaje dătătoare de aripi, îmi dau avânt, îmi dau putere și-mi dau imboldul necesar. Nu întotdeauna zilele mele-s minunate și fericite, știți asta deja, nu fac ca mâțele, să-mi ascund nemulțumirile și necazurile sub covor. Ce e-n gușă și-n căpușă, nu? Dar când vin astfel de mesaje de la voi, cititorii mei, mi se luminează ziua. Pentru că de asta scriu, de asta mă strofoc cu fircălitul și nu pot să renunț, deși îmi vine de destule ori, la el. Să dau mai departe din ce am pătimit și din ce trăiesc io, zi de zi. Cu bune, cu rele, cu bucurii, cu greutăți, cu (aproape) toate cele. Trăirile Aurei. Și vă mulțumesc că sunteți aici, că îmi urmăriți activitatea și-mi cumpărați cărțile, că mă suportați (nu-s doar lapte și miere, mai scot și colții, de destule ori) și că mă susțineți. Vă mulțumesc și celor care mă-njurați și mă huliți, deși ieșiți rapid din peisaj, nu-mi mai pierd timpul cu voi de multă vreme, anul trecut am învățat că timpul e cel mai prețios dar pe care-l am. Și sănătatea, evident. Aseară am oprit iar în mijloc de câmp, să mă zgâiesc la cer și să savurez liniștea și peisajul. După o bătaie cu zăpadă, făcut îngeri pe ea și țâvlit prin păduri, aveam nevoie de momentele mele de reculegere. Am mulțumim din tot sufletul meu pentru binecuvântările primite. Pentru greutățile trecute. Și mi-am șoptit dorințele, care nu-s multe. Una, mare și lată, e să nu trag vreo trântă cu bițigla mea, pe gheață. Am admirat stelele și-am căutat planetele. Am putut în sfârșit să localizez Jupiter, Venus, Saturn și Orion, am tot văzut poze cu ele pe net, dar io n-am avut mari șanse până acum, aici a fost mai mereu înnorat. Și-am reușit să-l corup și pe bărbatu-meu, am scos „teleșchiopu” pe terasă și ne-am holbat prin el. Saturn s-a lăsat greu, n-avem noi aparatură prea performantă, dar măcar dungile și Lunile lui Jupiter – Jo, Europa și Ganymede, tot le-am văzut. Vă las și vouă câteva poze. Și vă mulțumesc, iar. Sunteți extraordinari!
Mi-e bine acum, aici. În Belgia. Și acum, mai mult ca oricând, nu am de gând să mă întorc în România. Evident, e o decizie pe care oricând o pot schimba. Așa cum anii trecuți scriam că la pensie am vrea să revenim în țară, uite că acum nu mai vreau. Lumea e în continuă mișcare și schimbare. Nimic nu-i bătut în cuie și pe veci. Și nu cred că este cineva plecat peste granițe de buiac și de prea bine ce i-a fost în țară. Eu una cu siguranță n-am plecat că n-am mai încăput de bine și de bunăstare. Iar acum, când aici mi-e bine, să plec? De ce? La ce să mă întorc? Și unde? De unde am fost alungată? Nu, mulțumesc. Acolo unde n-ai fost apreciat și dorit, de ce te-ai mai întoarce? Doar dacă ești sado-masochist. Iar io cu siguranță nu-s. Detest durerea și suferința, de care m-am săturat până peste cap. Sentimentală, ușor de manipulat și influențat da, recunosc c-am fost. O fraieră cu f mare! O viață întreagă m-am lăsat prostită și folosită de ceilalți. Dar de-acum gata. Spun stop! Ajunge. E timpul meu. Și-o să stau acolo unde mie mi-e bine și alor mei. Dacă mâine cred că-mi va fi bine în România, îmi fac bagajele și plec. Dar, deocamdată, mi-e bine aici. În Belgia, lângă cei dragi, lângă ai mei. Și asta-i ce contează. Nu baladele triste despre case părăsite și bătrâni abandonați. Nu mai pun botul la astfel de povești. Dacă ar fi vrut să rămână locuite iar bătrânii îngrijiți, trebuiau să nu-și alunge fiii și fiicele. Trebuiau să știe să și-i țină cât mai aproape. Iubiți. Doriți. Și protejați. Doar câinii au iubirea asta nemăsurată, să lingă mâna care i-a lovit. Iar noi, oamenii, nu suntem, din păcate, câini.
Nimic din postarea mea anterioară nu hulește sau critică. Și nici nu desparte românii între „cei rămași” și „diaspora”. Asta e urâțenia și josnicia cea mai mare, când dezbini, separi, când transformi totul și orice într-o luptă între „noi” și „voi”. Am scris mereu frumos despre Dej și România, am promovat-o și-am lăudat-o și i-am dus dorul, i-am trimis banii mei munciți cu greu, acolo am venit în fiecare vară în concediu, de peste 22 de ani. Am luat apărarea românilor întotdeauna, am sărit ca arsă când erau catalogați în fel și chip și n-am ascuns niciodată de unde vin și cine sunt. Am învățat pui de belgieni să vorbească românește și-o voi face și cu nepoții mei, dacă m-a învrednici Bunuțu’ și m-a ține sănătoasă. Că acum, în momentul ăsta, nu vreau să mă întorc în România, mă face trădătoare de neam și țară? Posibil. Dar hai să vedem, poate găsiți voi o soluție la situația mea. Nu așa, în general, ci cu subiect și predicat, exact la situația care m-a făcut pe mine să scriu ce-am scris. Cine știe, poate chiar există o soluție pe care io n-o întrezăresc. Sunt în Belgia din 2002. Acum, în momentul ăsta, cu casă, masă, serviciu, bărbat, copii, cățel, rate, ipoteci. Tot tacâmul. Mama și tata în România, cu frate, cumnată, nepoate, unchi, veri, mătuși etc. tot acolo, și ei. În septembrie 2023 unul dintre băieți mi se îmbolnăvește. Cancer. Tratament, operații, chimio. Nu trece bine el de asta, că vine altă lovitură: nora. Tot cancer. Alte operații, alte tratamente. Ne întorceam de la o mini vacanță din Ardennen, împreună cu ei, nora abia ce se operase a doua oară, când mă sună ai mei și-mi dau altă veste: mama are Parkinson. Urmează drumuri în România, reușesc s-o aduc pe mama aici o perioadă, dar fără tata nu vrea să stea, o duc înapoi, între timp merg și la muncă, fac de toate, în weekenduri mergem la băiat și noră, vin ei aici când pot, spitale, consultații de le pierdem șirul, așteptat vești cu sufletul la gură și inima în palme. Io mă îmbolnăvesc și ajung la spital, operație iar, nici n-am scăpat bine de orteză și de refacerea după operația la umăr, cu șuruburi și ancore prin oase, c-o iau de la capăt cu alte dureri. Merge soțul în România, merge băiatul cel mare, îi aduc aici iar pe ai mei, de data asta împreună, cu speranța că de data asta v-or sta mai mult, măcar până la primăvară. De unde! Pleacă după o lună. Motive, multe și complexe, nu vreau să le discut aici. Bun. Acum, ce să fac? Să plec io, în România? Să renunț la soț, copii, serviciu? Cum să mă împart? Ziceți-mi și voi. De asta am scris ce-am scris. Pentru că mă simt copleșită, vinovată, pentru că nu dorm nopțile, pentru totul că e al naibii de complicat și greu. Nu sunt patriotă? Posibil. Nu sunt o fiică bună? Probabil. Ce sunt, atunci? Sunt doar un suflet frământat. Rupt în bucăți, împrăștiat și purtat în patru zări. Dar mulțumesc lui Dumnezeu că, în toată nebunia asta, încă găsesc puterea să zâmbesc. Amar de multe ori, ce-i drept.
N-am putut sta în casă pe o ninsoare ca-n povești. Și Doamne, ce bine-am făcut! Bucuria lui Max, dar și a mea a fost plimbarea asta. N-am crezut c-o să aud aici zăpada scârțâindu-mi sub tălpi. Nici c-o să ningă vreodată atât de frumos. Am ridicat jaluzelele să mă mai bucur încă de peisajul de basm. Nu-mi pasă că oricine trece pe stradă mă vede, n-are decât. Îmi pare bine c-am lăsat încă brazii și ornamentele și nu m-am apucat de despodobit. Sper doar să țină zăpada asta, câteva zile, măcar. Să apuc să mă duc și-n parc ziua, să văd totul acoperit de zăpadă. Curat. Frumos. Neatins. Simplu. Și alb. Așa cum îmi simt sufletul acum. De copil.
Mi-au înflorit zambilele. Și zâmbetul. Și mă întreb cum putem fi atât de acri și răi. Poate că îmbătrânirea înrăiește. Poate că la bătrânețe nu ne mai pasă de ceilalți și ne dăm arama pe față. Poate că nu suportăm să-i vedem pe cei tineri împlinindu-și visele, în timp ce noi morfolim cuvintele. Poate că-i invidiem că-s în stare să facă atât de repede ceva ce noi n-am putut face de-a lungul vieții noastre bicisnice. Sau poate pur și simplu vrem atenție. Vrem să ne simțim măcar așa, scuipând venin, importanți. Valurile stârnite de mașina lui David și „România, te iubesc!” a lui Sebastian arată care sunt cele mai mari și acute probleme ale nației. Io zâmbesc, gândidu-mă la o replică auzită într-un podcast: „Cine te oprește să fii tu însuți? Codul penal”. Miros zambilele. Fiecare culoare are altă aromă. Și-mi doresc să nu îmbătrânesc în felul ăsta, atât de urât, niciodată.
Nu plouă, toarnă. Ne-am întors ciuciulete de la plimbare, dar nu ne-am dat bătuți, deși când am ieșit și după nici 10m a început să plouă tare, am fost la un pas să ne întoarcem. Musai să facem mișcare, altfel de la stat doar în casă, mucegăim. Max a fost cel mai ud, l-am uscat cu föhnul și-a stat nemișcat, de obicei protestează. Dacă la plecare eram plină de nervi, acum mi-a revenit zâmbetul. Mi-am reparat și site-ul, cât de cât, deși dacă mă întrebați, habar n-am cum și ce-am făcut. Ca de obicei pe stradă nu era mai nimeni, doar doi alergători nebuni și-un biciclist dus cu pluta am întâlnit pe tot drumul. Ca noi doi, de altfel. În schimb frizeriile turcești erau pline. E oare vreo sărbătoare la ei? Pe stradă, după vânt, s-au strâns iar o grămadă de frunze, plus un capac e scos în mijloc de trotuar, de era să-mi rup gâtul. Obosiți, uzi, îmbujorați, ne pregătim să ne uităm la un film. Ce bine că totuși am fost la plimbare!
M-a mâncat undeva să umblu prin setările site-ului aurablupu.com, iar acum stau și să uit la el ca cuca-n bălării! Habar n-am ce-am făcut și nici nu știu cum să dreg smântâna, așa că, vă rog, ajutor! Mi-a dispărut arhiva de pe pagină, articolele nu-mi mai apar în ordine cronologică, nici la subsol nu mai am săgețile către articolul anterior și următor, butoanele de redistribuire și către Facebook, așijderea. Când am făcut site-ul în 2018 cred că am avut ajutor divin, de a ieșit fix cum trebuie, dar la toate schimbările apărute pe parcurs și actualizările lui pește prăjit, n-am mai știut să țin pasul. Sunt complet depășită de situație și nici nervii nu mă mai țin, recunosc. Așa că, dacă este cineva pe aici care se pricepe, aștept să mă contacteze pe arina1907@yahoo.com. Mulțumesc!
Cu drag și cu iubire,
Aura B. Lupu
05/01/2025
Update: după lupte seculare și o durere de cap groaznică, ceva, ceva am reușit să fac. Nu-i tocmai ce-mi doream, dar măcar acum am iarăși arhiva pe blog. Încă n-am descoperit de ce se deschide site-ul mereu pe același articol, și nu pe ultimul publicat, dar cine știe, poate reușesc odată și-odată să fac și asta. Până atunci, vă mulțumesc pentru răbdare și înțelegere.
Învârt cuvintele în minte, mă uit la pagina goală și aștept să-mi vină inspirația. Mai beau o gură de cafea, mai privesc pe geam… Și nu pentru că n-aș ști ce să vă urez de anul nou, ci pentru că vreau să fie ceva din suflet. Ceva ce simt. De cuvinte goale, de urări stereotip și de reclame fade cred că suntem toți sătui. Aseară am plecat la petrecere în cizme șic, cu tocuri, să fiu și io nealcoșe, n-am mai purtat de-un secol și îmi era dor, parcă altfel te simți când ai încălțări mișto. Înainte purtam zilnic, mergeam pe tocuri înalte fără probleme, acum, doar după câțiva pași am regretat alegerea făcută. Am ajuns cu bine, slavă Domnului! fără să-mi frâng gâtul și fără să fac vreo entorsă, sprijinindu-mă de Adi și gâfâind ca o locomotivă. La întoarcere am luat cizmele-n paporniță și-n picioare adidașii prietenului nostru, Lau, cu „doar” patru numere mai mari, am dat-o naibii de eleganță și-am ales confortul și siguranța. Și uite că-mi vin cuvintele potrivite-n minte, șoptite de suflet. Asta-i ce-mi doresc și mie, și vouă, în anul ăsta nou. Alegeți chibzuiți, alegeți cu cap, alegeți bine. Fiți autentici, fiți simpli, fiți sinceri și naturali. Nu vă mai luați după grămadă, doar de dragul de-a da bine și de-a impresiona. Aveți discernământ, folosiți-l, aveți liber arbitru, lăsați-l să se manifeste. Aveți compasiune pentru toți, dar pentru voi în primul rând. Nu forțați lucrurile care nu merg, abandonați-vă voii divine. Fiți milostivi, dar nu vă lăsați prostiți. Ajutați, dar în tăcere. Iubiți din tot sufletul, dar nu vă lăsați folosiți. Stabiliți granițe, spuneți nu fără vinovăție, curățați-vă dulapurile des și scăpați de ce nu vă mai folosește. Luați-vă după sclipiri, dar nu uitați că și-n noroi pot fi comori ascunse. Munciți cu drag și spor, cu bucurie și faceți lumea un loc mai bun, unul în care vreți să crească copiii și nepoții voștri. Aveți grijă de natură, de animale, de cei nevoiași și faceți bine cât de mult se poate. Iar când încălțările nu vi se mai potrivesc, dați-o naibii de eleganță și luați-le-n paporniță.
Aseară am văzut niște poze cu Aurora Boreală apărută în România, o minunăție de cer, nu alta, și-un fior de invidie m-a străbătut. Noi eram uzi leoarcă, toți trei, tocmai ce ne-ntorsesem de la plimbare. Aici n-a fost nimic spectaculos, dar am remarcat cerul un pic mai deosebit, ca hârtia de indigo pe vremuri, de ne pătam degetele și hainele când o foloseam. Era a doua seară când am ieșit la plimbare într-un orășel pustiu, unde n-am întâlnit nici țipenie de om. Doar câte-o mașină mai trecea-n trombă, de parcă poliția ar fi fost pe urmele ei. Însă nu mă deranjează, din contră, îmi place. Știți deja că-s altfel. Îmi place și să mă uit în casele oamenilor, acum, de sărbători, ferestrele-s luminate, jaluzelele nu-s trase, parcă te invită să privești. Văd niște siluete, un brad, o masă-ntinsă, o pisică sare pe pervaz și mă studiază curioasă, un câine mă latră, copiii stau pe telefoane sau pe tablete și regret că nu-i văd jucându-se. Și-ncep să țes povești, îmi imaginez conversațiile, care, cine este, cine, ce spune, parcă le aud și vocile. Una joasă, gravă, un do de pian, alta certăreață, scârțâitoare, ca un arcuș pe o coardă ruptă. Câteva case mai jos, pe strada mea, este lipită pe geam o bucată de hârtie c-un text scris de mână, care mă face mereu să zâmbesc: „Ți-a spus cineva azi cât ești de frumoasă?”. Îi știu pe locatari din vedere, ne zâmbim când ne întâlnim, sunt un cuplu tânăr, frumoși amândoi, au doi copii și-un cățel flocos, alb-negru, cu urechile lungi, pleoștite, se ignoră cu Max, reciproc. Aseară, făcând pozele la cerul ăla indigo, mi-a venit să întind mâna și să văd, se ia, oare, pe degete? N-am apucat să ajungem acasă, ne-a prins ploaia, neașteptat. Bine, nu-i neașteptat pentru Belgia, doar că bătea și vântul foarte tare și-n capul meu aveam ideea că atunci când vântul suflă prea tare, nu poate să și plouă. Oare de unde aveam io convingerea asta? Nu știu. S-a spulberat ieri seară, oricum. Privind acum pozele, totuși încă mă întreb: indigoul din ele se ia oare pe degete? Voi ce ziceți?
Aud rașchetatul parbrizului sub geamul de la dormitor și zâmbesc instant, chiar dacă zgomotul iritant e cel care mă trezește. Asta înseamnă un singur lucru: a înghețat! Sar din pat, deschid geamul larg și trag cu nesaț aerul rece în piept. Max mă privește nedumerit și se pune pe locul meu cald, pufnind. Urc repede în pod și găsesc terasa ninsă. Nu mult, dar suficient cât să iau un pumn și s-o las să mi se topească-n mâinile fierbinți și s-o pun pe față. E ritualul meu de prima zăpadă și primul îngheț. Nu-s io cel mai mare fan al iernii, însă aceste prime dăți au un farmec aparte, neștirbit. Cerul fără gram de nor mă încântă iar soarele îmi zâmbește timid prin florile de gheață de pe geam. E o dimineață perfectă de iarnă.
Bună dimineața, lume! Să ne fie ziua ca un răsărit!
Mă uitam la știri și m-a luat cu friguri. Să stai ore-n șir ca să ajungi la munte, să stai apoi la cozi interminabile ca să te dai cu sania sau să schiezi, să fii om lângă om, într-o aglomerație ca un furnicar, nu-i de mine, cu tot cu peisajul de vis. Iar să mai fie și-un freamăt continuu, cu țipete și muzica bubuind din boxe, e prea mult, mult prea mult. Pentru mine. Mă văd la munte, printre nămeți, dar într-o cabană pierdută-ntre două văi și-ntr-o tăcere în care se aude zăpada așternându-se, încet. Mă văd în fața unui foc, cu o cană de vin fiert în mâini, citind. Mă văd tăvălindu-mă-n zăpada proaspătă, făcând îngeri și om de zăpadă, jucându-mă cu Max și bulgărindu-mă cu Adi, privind un apus maiestuos, de iarnă, admirând strălucirea zăpezii sub clar de Lună și cerul de cleștar. Mă văd la munte, dar nu așa cum tocmai am văzut la știri. Sunt sălbatică. Sunt asocială. Sunt… nu știu, altfel?
Anii trecuți cineva mi-a pus întrebarea care a fost cel mai frumos Crăciun, nu mai știu ce am răspuns, dar ieri dimineață știu că m-am trezit c-un gând: ăsta-i cel mai fericit Crăciun de până acum. Am fost tare emoțională zilele astea, m-a tot bufnit plânsul din senin, iertați-mă, e moment de sărbătoare și veselie, așa e, dar io musai să mai și lăcrimez, când nu plâng de-a binelea. Bucătăria mea e mică, înghesuită, mereu am visat la o bucătărie mare, insulă, cu loc suficient, cu tigăi atârnate deasupra și totul la îndemână; dar uite că și în asta pe care-o am, așa mică și înghesuită cum e, am încăput toți. Și-a fost atât de fain! Era o altă mare dorință de-a mea, să gătesc împreună cu dragii mei, și-n timp ce tocam, amestecam prin oale, coceam și pregăteam de zor, cu colinde pe fundal, pe care eu și Vlad le îngânam fals, la unison, iar Gulnara zâmbea îngăduitoare de poluarea fonică la care era biata supusă, am realizat că dorința s-a împlinit. Și m-a bufnit plânsul. Că știți, io asta fac, când o dorință mi se împlinește, în loc să mă bucur, ca tot omul normal la cap, io dau apă la șoareci. Iar când Vlad m-a luat în brațe, șoptindu-mi „Oare cum le-ai făcut pe toate astea până acum, singură?”, am hohotit de-a dreptul. Că-s bune bucatele noastre tradiționale, e drept, dar că-i multă muncă-n spate, e și mai drept, nu? Și să ți se recunoască efortul, e mare ceie, să știți! Iar când am văzut cum doarme de liniștită nora, după ce-a bucătărit o zi întreagă, cât de în siguranță e simțea biata, în sfârșit, a fost cireașa de pe tort. Cum să nu fi fericită? Cum să nu fie cel mai fericit Crăciun? Să-i vezi lângă tine, sănătoși, să fii înconjurată de prieteni, de cei dragi, e nu doar fericire, e binecuvântare. Hristos s-a născut! Suntem (iar) salvați!
Sărbători cu bine, dragii mei, iar voi, oamenii, să fiți fericiți!
Tătă casa miroasă a mâncare. Mă rog, pregnant e mirosul de vintete* (cum le ziceau băieții, când erau mici), coapte pe plită. Puteam să iau la borcan, de la magazinul turcesc, dar no, n-au același gust. Din saleuri au mai rămas câteva bucăți, nu mă învăț minte să fac porție dublă, se „topesc” cum le scot din cuptor. Sarmalele așteaptă să fie învârtite, maglavaisul* e deja făcut, doar să mai opăresc varza creață și să pregătesc frunzele. Nora mi-a venit ieri, deci scap de împletit, uraaa! Ingredientele pentru salata de „buf” – altă denumire inventată de feciori, e deja fiartă, mai trebuie tocată și să fac maioneza. Treabă este, destulă, dar când o faci cu drag nici nu se simte. Când au ajuns ieri copchiii, le-am făcut o mămăligă, rapid. Mă uitam la ei cum stăteau în jurul mesei toți, Adi tocmai ce venise și el de la muncă, și nu mai puteam de dragul lor când îi vedeam cum înfulecă și povestesc. Citesc răspunsuri care mai de care la întrebarea „Unde-ți faci sărbătorile?” și zâmbesc. Cum unde? În locul cel mai minunat, cel mai extraordinar, cel mai cel de pe lumea asta: lângă familia mea și cu cei dragi. N-am comandat mâncare, o fac împreună cu ei. Mi-a crescut inima cât casa când nora mi-a zis că vrea să gătească cu mine, să învețe preparatele noastre tradiționale, să știe și ea să le facă. Așa că pe masa noastră n-o să fie lux și bogăție, ci simplu și tradițional. N-o să fim la cabană, la băi termale, la munte sau în locuri exotice, de fițe, doar ca să avem ce posta și ne lăuda pe feisbuc. Ci acolo unde-i cel mai fain: acasă. La „acasa” noastră. Care este lângă cei dragi.
Crăciun fericit, oameni buni și simpli și fără fițe și fumuri în cap.
N-am nostalgii comuniste. Defel. Nici măcar pentru izul copilăriei, pentru iernile de altădată, pentru vremurile alea „bune” etc. Pentru că toate astea vin la pachet cu neajunsuri, restricții, frici și fără libertate. Da, da, știu, ce-i aia? Ce mare brânză? Să fii liber? Un mizilic. O noțiune abstractă, un slogan folosit de toți boșorogii ăștia care exagerează cu traumele comunismului, care n-a fost chiar așa de rău, ce atâta văicărit? Ce atâta lamentat? Că n-au avut ciocolată și portocale? Că pâinea era pe cartelă? Că untul, carnea, făina, uleiul și zahărul erau pe rație? E, și ce? Nu făceau bine la sănătate! Ce dacă se tăia căldura, apa caldă și curentul? Făceau economie, nu atâta risipă, ca acum! Ce dacă se muncea din greu pentru nimic, ce dacă îți era frică și de vecinii tăi, că poate erau turnători și ajungeai în închisorile comuniste? Ce dacă nu puteai trece granița? România e patria ta, ce nevoie ai să pleci în lumea largă? Ce ascultat muzică de care-ți place? Ce văzut filme străine? Influențe negative, huo, noi sîntem români! Culmea, mulți care gândesc așa, n-au trăit comunismul. Habar n-au cum era. În ’89 aveam 18 ani. Și inima cât un purice. Părinții mei erau nomenclaturiști, urâți și invidiați, înjurați și huiduiți până atunci, în tăcere. Odată cu revoluția, toate astea au ieșit la suprafață, erupând ca un vulcan. Și-mi era atât de frică! Mă așteptam să ne spargă geamurile casei, cum auzisem c-au făcut la alții, prin sat. Fratele meu era în armată, culmea, tocmai în București. Ce-a trăit atunci? Ce-a văzut? La ce a fost martor? Doar el știe. Știu doar că ai mei erau terminați, nu puteau da de el, nu știau nici măcar dacă-i viu sau mort. Eu eram speriată pe de-o parte, pe de alta fremătam. L I-B E R-T A-T E. Asta aud și-acum. Nu pot să văd scene de atunci fără să plâng. Sunt o boșoroagă care, chiar dacă a avut părinți nomenclaturiști, n-a beneficiat de nimic. Aveam pâinea pe cartelă, stăteam la cozi interminabile, tânjeam după ciocolată și portocale, citeam la lumânare, răbdam de frig și încălzeam apa pe aragaz. În ultima iarnă, înainte de Revoluție, am umblat încălțată în teniși, stăteam la internat, în Cluj, iar colegele mă întrebau dacă nu mi-e frig. Io le răspundeam că încă n-am fost acasă, să-mi aduc încălțările de iarnă, când, de fapt, nu aveam. Așa că nu, n-am nostalgii comuniste, defel. Pentru că datorită libertății câștigate atunci, sunt acum, aici. Că mi-e dor de iernile în care auzeam zăpada scrâșnind sub tălpi? Poate. Dar când ai doar niște teniși, sunetul nu mai este chiar atât de plăcut. Sunt cinică? Probabil. Dar gustul sărăciei, al lipsurilor, al fricii și-al lipsei de libertate, nu mai vreau să-l simt.
Sunt mulțumită că am apucat să deretic casa de sus până jos, și c-am decorat-o și-am primenit-o de sărbători, așa cum se cuvine și-am făcut-o de când mă știu. Dar cel mai mulțumită-s c-am orânduit biblioteca, ce-mi stătea parcă pe suflet, cu toate cărțile amestecate, puse în vrafuri și complet anapoda. De când pot comanda cărțile pe net și le pot aduce aici, mi-am reîmprospătat biblioteca, am multe cărți noi, pe unele deja le-am citit, altele își așteaptă rândul și era clar că rafturile ei au devenit neîncăpătoare. Mă despart greu de cărțile vechi, ieri am aruncat la gunoi pentru prima oară o carte, n-am mai făcut asta niciodată. M-a durut inima, dar nu mai era de citit. „Castelul pălărierului” era într-o stare mai mult decât jalnică, paginile toate erau desprinse din cotor, îngălbenite, șterse pe alocuri. M-am îndurat s-o pun la „papier en karton” abia după ce-am cumpărat o ediție mai nouă, deși nu-s defel mulțumită, e într-un format mic la care nu m-am așteptat, cred că o să am nevoie de lupă dacă o să vreau s-o recitesc. Regret fiecare carte dată împrumut și nereturnată. Și, deși uit de la mână pân’ la gură aproape orice altceva, știu care carte a rămas și unde. O să urmeze o altă triere și cred că o să le scot la vânzare pe cele pe care nu le mai doresc. Sunt mulțumită cum arată casa mea. Dar cel mai bine-mi pare când mă uit la biblioteca mea, ce în sfârșit se apropie de cea pe care o visam.
Cineva-mi scria adineauri că uneori are impresia că doar la mine sunt cele mai frumoase peisaje din Belgia. Nu știu. Le caut eu? Mă caută ele? Important e că ne găsim. Ne mai și pierdem, ne mai rătăcim prin gri și ploi, prin vijelii., Dar sunt fata soarelui, fără-ndoială. Înfloresc mereu în fața lui. Zâmbetul răsare, fața-mi strălucește și simt nevoia acerbă să-mi ridic privirea către el. Câteva minute e musai să-l las să-mi mângâie fața, să mă scald în lumina și căldura lui. Totul prinde viață, culoare, totul devine mai ușor de îndurat. Ziua aia grea și lungă, obositoare, ce se-ntinde-n față, se înseninează, la propriu și la figurat. Cheful, zvâcul, tot elanul, cresc. Ca bateriile solare, mă încarc. Nu știu, doar la mine să fie cele mai frumoase peisaje? Nu cred. Sunt peste tot. Dar, se zice că oglindim ce-avem în noi. Acum, la mine-n suflet e soare. Afară toarnă, dar ieri și azi-dimineață, preț de câteva minute, m-am încărcat.
Una peste alta, chiar dacă aud încă ploaia răpăind, a fost o zi bună. La dentist am scăpat doar c-un detartraj, autobuzele au circulat în continuare complet aiurea, m-a și plouat, cealaltă programare la doctor s-a anulat dar măcar am reușit să spăl geamurile de sus și să pun ultimul brăduț. În autobuz am admirat o negresă splendidă, c-un ten și-o culoare deosebită a pielii, fină, buze pline, pomeți frumoși, ochi cafenii, era îmbrăcată impecabil, mănuși în aceeași nuanță cu boneta pusă jucăuș într-o parte, fusta plisată avea o culoare ușor aurie, ghete superbe, haina lungă, în carouri, un șal asortat, ce mai, o femeie de femeie, extrem de frumoasă. Ne-am zâmbit reciproc. În stație, așteptând autobuzul, am privit consternată o fată (n-avea mai mult de 14 – 15 ani, cred) cum își rula nestingherită o țigară. Palidă, slabă, bine îmbrăcată dar neglijent, se așezase direct pe banca udă, ținea telefonul pe genunchi, avea căști și din când în când mormăia ceva, ca răspuns. Am încercat să n-o privesc prea insistent, dar n-am reușit. Avea degetele scurte, subțiri, când a scos limba să lipească foița mă așteptam să-i fie despicată, de șarpe. După ce-a aprins-o, a tras cu sete din ea și-apoi fleoșc, a scuipat fără jenă, probabil tutunul i se lipise de limbă. S-a ridicat și-a plecat, cu haina pătată și udă, înainte să vină autobuzul. Nici măcar o secundă nu m-a privit, a evitat orice contact vizual. Negresa din autobuz a fost cealaltă față a medaliei. Așa e și viata asta, are multe fațete, ba una caldă, ba alta rece. Una peste alta, a fost, totuși, o zi bună.
Mă pregătesc să mă duc la dentist și aud răpăitul ploii. Deschid ușa larg, suspin și-o-nchid după ce filmez câteva secunde. Mda, o vreme „superbă”. Degeaba-s 12 grade dacă toarnă cu găleata, în decembrie. Mintenaș e Crăciunul și aici e potop. Spatele mă omoară, iar cafeaua nu mai are niciun gust, dintr-odată. Sper să se oprească până plec. E o vreme de trezit, uitat pe geam și băgat înapoi repede-n pat, nu de umblat pe-afară. Bine că n-am apucat să spăl geamurile, era cam degeaba. Azi am de mers pe la doctori și cheful e sub zero barat. Habar n-am cum să mă îmbrac, e o provocare zilnică. Verific de mai multe orarul autobuzelor, alaltăieri am avut surpriza să mă uit luuung după unul care pleca taman când ajungeam io în stație. Devieri, întârzieri, anulări și tot felul de piedici parcă urlă la mine să stau naibii acasă. Dacă programările astea la doctori ar fi mai ușor de făcut, cred că asta aș face. Sau dacă aș putea culege banii din pom, fără să merg la serviciu, probabil aș închide ușa și-aș arunca cheia, până la primăvară. Gata, Aura, hai, fii bărbată! Termină-ți cafeaua, pregătește-te și fă-ți treaba. Lasă văicăritul, ce dacă plouă? Nu te topești, nu ești vrăjitoarea din Oz. Hm… Deși nu-i o idee chiar rea, să fii (măcar uneori) vrăjitoare…
Mi-am făcut pofta cu vinul fiert și târgul de Crăciun. Și am ajuns și-ntr-o biserică în care, de prima oară când am văzut-o, mi-am dorit să intru, să mă pot ruga. Atunci veneam de la spital și-am găsit-o încuiată, în renovare, iar inima-mi ardea. A trecut un an și uite că Doamne-Doamne a avut grijă de-am putut intra, de data asta să mă rog cu inima plină de bucurie, dar mai ales să-i mulțumesc. Ești mare, Doamne, și ești atât de bun! Iar biserica ta e minunată. Acum îmi mai doresc să urc, odată și-odată, până-n turla ei. Câte se pot schimba într-un an! Și cât de multe se petrec! Uneori trec anii, unul după altul, calmi, lini, plați, fără multe întâmplări, și-apoi într-unul se condensează toate, cât pentru zece vieți. Mă întreb cum oare putem trece prin atâtea fără să clacăm? Cum de nu ne prăbușim? Și tot eu îmi răspund: cu ajutorul Celui de Sus. Altfel? N-avem cum.
Încet, încet, casa prinde culoare. Încet, încet, atmosfera de Crăciun se instalează și-n casă, dar și-n sufletul meu. Deși ziceam că anul ăsta n-am nicio tragere de inimă, am decorat deja al doilea brad și mă bate gândul (a se citi mi s-a instalat deja piticul pe creier, deci clar c-o voi face) să-l pun și pe-al treilea. Că-n fond și la urma urmei, ce naiba, o viață am, de ce să n-o trăiesc cum vreau și-mi place? De ce să las io o supărare să-mi întunece sărbătorile? Din curățenia aia generală mai am vreo patru geamuri de spălat, de la stradă, le tot amân până sper că n-o să mai plouă și-o să rămână măcar o vreme nestropite. Mi s-a făcut poftă și de-un târg de Crăciun, de-un vin fiert și-un „braadworst”, un fel de cârnat de-al lor, făcut din mai multe feluri de carne, pus într-o chiflă cu varză murată deasupra. Mmm, deja-mi curg balele ca la Max, doar imaginându-mi gustul! Aseară, tot scuturând preșurile și blănurile în stilul pur românesc, (de care nu m-am dezbărat și nu cred c-o voi face vreodată) aruncam și câte-un ochi pe cer, căutând luna aia plină în Gemeni, anunțată cu atâta tam-tam. (https://www.protv.ro/articol/107110-fenomen-astronomic-unic-pe-15-decembrie-luna-rece-va-face-spectacol-pe-cer-in-prag-de-sarbatori ) Da’ de unde, aici era înnorat, cerul complet acoperit, nicio șansă, mormăiam io-n barbă când, la un moment dat, văd o sclipire. Mă uimește și mă fascinează mereu iuțeala cu care se curăță aici cerul. Și-am admirat-o-n toată splendoarea și dodolățeala ei, plus o aură de toată frumusețea. Am schimbat și coronița de pe ușă, am pus alte globuri și ornamente pe ea, mă săturasem de celelalte pe care le aveam de-o veșnicie și m-am apucat cu curaj s-o demontez, asta e, dac-o stric, fac alta, mi-am zis, hotărâtă. Și-a ieșit, zic io, super faină. Am schimbat multe prin casă odată cu dereticatul ăla general, și-am aruncat o mulțime de lucruri nefolositoare sau folosite extrem de rar. Sunt rac, mă atașez de obiecte, de așezarea lor, de ordinea lor prin casă dar, de data asta, am zis gata, ajunge. Sunt doar obiecte. Că știți care-i problema noastră, nu? “Oamenii au fost creați ca să fie iubiți, iar obiectele ca să fie folosite. Haosul lumii de astăzi este din cauză că iubim lucrurile și folosim oamenii.”, după cum zicea atât de frumos și înțelept Dalai Lama.
Și-i bine să-i mai ascultăm și pe înțelepții lumii, nu? Zic și io, fără să fiu vreo mare înțeleaptă.
Cea mai bună investiție: haina asta lungă. În sfârșit pot merge cu bicicleta fără să chițăi de frig. Bani pe care chiar nu-mi pare rău că i-am dat. Mă felicitam azi, pedalând la 3 grade, că am cumpărat-o, deși, când Adi mă tot bătea la cap să-mi iau și io o haină ca lumea, nu numa’ din alea, de țifroșag, până-n cur, mă făceam că nu-l aud. Eh, a cam avut dreptate (să nu-i zîceți, c-apoi iar nu să mai dă nici p-un jeb de cuie, de măreț ). Bine, n-am crezut c-o să fie necesar, iernile aici sunt de obicei mai blânde, nu-s ca-n România, cu zăpezi mari și zile-n șir cu minus grade. Sau poate c-au fost și până acum ierni mai grele, doar că nu le-am simțit io așa. Ce să faci, asta e, devenim mai sensibili odată cu vârsta. Oricum, am fost tare bucuroasă că am putut merge iar cu bițigla la serviciu, mi-a fost dor să dau din pedale și să respir aer curat. Și mi-a fost și mai dor de natură, de balta mea, de aleea și câmpul pustiu. De liniște. La întoarcere am venit totuși pe drumul principal, chiar dacă-i mai lung, n-am îndrăznit să vin prin pădure, au fost știri cum că au apărut și pe aici porcii mistreți și n-am chef de vreo întâlnire de gradul zero. Nu de alta, dar ar fi păcat de haină.
Mintenaș e miezul nopții și încă nu pot să adorm. Mi s-a terminat emisiunea preferată, MasterChef, a câștigat cine nu mă așteptam, eram convinsă că Sebi o să ia premiul. M-am mai înșelat io și-n alte privințe, așa că încă un pariu pierdut, ce mai contează? Am primit multe cereri de prietenie pe Facebook, în ultimele zile, le privesc cu reticență, am acceptat de multe ori persoane pe care-apoi n-am știu cât de repede să le șterg din lista și le dau block. Alt pariu pierdut, cu oamenii. Am avut multă încredere în prieteni, în cei apropiați, mi-am deschis sufletul și-am dat tot ce-am avut eu mai bun în orice relație, și-apoi am regretat amarnic și m-am certat singură că sunt o fraieră. Înc-un pariu pierdut, cu prietenii, cu cei (cândva) dragi. Am zis că am îndurat destulă suferință până acum, că am avut parte de suficientă furtună și nori și vânt, că de-acum e timpul să am și io un cer însorit și-o viață liniștită; și-a venit uraganul ce-a ras tot, orice urmă și gram de liniște. Și-am mai pierdut un pariu, cu viața.
Ultimul pariu pe care nu vreau să-l pierd este… Dar ce-ar fi să nu mai pariez? Să accept totul așa cum este? Așa cum vine? Nu vreau să devin pesimistă. Nici optimistă nu mai simt c-aș fi. Mda. Calea de mijloc poate că-i cea mai bună. Să fiu pur și simplu realistă. Asta-i lumea. Așa-s oamenii. Iar lucrurile nu-s niciodată așa cum ne așteptăm noi să fie.
Tot felul de maeștri spirituali și terapeuți de suflete postează zilnic mesaje profunde, tulburătoare, de atins corazonul și de făcut ochii să pișe. Și, bineînțeles, turmele de oițe credule pun botul și curg lacrimile, mucii și like-urile, comentariile nu mai prididesc, iar el, maestrul maeștrilor, dă inimioare peste inimioare și culege laurii. Nimic greșit, până aci, nu? Doar că toate mesajele astea nu-s ale lui, ci-s șutite de la alții. Original n-are nimic, nici măcar un cuvințel sau vreo virgulă, pe care, și pe aia, o pune anapoda. Am mai scris io pe tema asta, că minciuna are picioare scurte și vă crește nasu’ ca la Pinocchio, stimabililor furăcioși, că degeaba șparlești penele altcuiva, că o să pici în bot, că brutari adevărați, autentici nu se prea găsesc și-i de cernut bine informația, că uite până unde s-a ajuns. Ce-i și mai îngrijorător este că-s oameni promovați, care apar pe la televiziuni și podcast-uri și ajung prea departe pe baza unor minciuni și furtișaguri. N-aș mai fi scris – iar! – despre asta, io am zis că las’ să fure, nu pot ei fura cât pot io scrie, că există sus un Dumnezeu care va face dreptate, dar uite că până la El ne mănâncă sfinții și nu-i tare bine. Pentru că dacă le bați nasul ăla crescut peste noapte și le atragi atenția că nu-s cuvintele lor, în loc să-și ceară scuze și să dreagă smântâna, dând credit autorului, ori te blochează, ori dau vina pe alții de la care – cică! – au preluat. Păi bro/sis, dacă ai preluat, pune-n pana mea niște ghilimele și dă-i tag omului, e simplu, nu-i vreo mare șmecherie, sau, și mai simplu, șterge postarea, frățioare, nu culege laurii și nu te mai împăuna!
Cam prea mulți Pinocchio-s pe lume, cam prea mulți ajung departe pe baza unor minciuni. Nu mai fiți oițe credule, nu mai puneți botul la tot felul de mesaje lacrimogene. Știți de ce? Voi plângeți cu lacrimi amare, adevărate, în timp ce ei se freacă pe mâini și vă manipulează fără rușine, doar în folosul lor, strict personal. Exact ce scria azi Silvia Grigore: „Tot ce înseamnă creație, vine din emoția creatorului. Impostorul nu oferă creație, el vinde iluzii.”
M-a apucat o nevoie subită de-a răsturna casa cu susu-n jos, de-a aerisi și curăța fiecare colțișor, fiecare ungher. Aș și zugrăvi-o, tot de sus până jos, și-aș vopsi uși, aș spăla geamuri, covoare, aș face o curățenie din aia așa, ca la carte. Să dau tot praful, toată mizeria, toată încărcătura și grija afară. Deocamdată am spălat geamurile și perdelele, Adi a zugrăvit holul de sus și-a pus și parchet. S-a schimbat deja atmosfera în casă. A mai dispărut din apăsarea zilelor trecute. Ce bine-ar fi să și ningă, să înghețe, să criogeneze Bunuțu răutățile și toate mizeriile! Să acopere albul tot griul, să fie curat, sclipitor și frumos în lume! Și ce fain ar fi să putem face la fel curățenie și în noi! A, dar stai, se poate. Mai cu o rugăciune, mai c-un gând bun, mai c-o faptă bună, încet-încet, se poate. Inimi pline de ură, stratificate, se decojesc. Hâra se spală. Sufletele se primenesc. Ochii încep să strălucească. Lumânările pâlpâie sub icoane, beculețele sclipesc în brad și prin casă. Schimbăm programul de la televizor, evităm știrile și ne uităm la filme frumoase. E pe Netflix acum un film cu Sfânta Maria, nu m-am putut desprinde de el nici măcar să-mi iau o gură cu apă, din bucătărie. Sau ascultăm niște colinde, io am făcut o pasiune pentru corul Byzantion, pe lângă clasicul Hrușcă. Azi o să mă și spăl temeinic și-o să-mi frec pielea cu sare de mare, au ăștia, la Action, o pastă de curățat pielea, bestială. E cu aromă de cireșe și-ți lasă pielea nu doar curată, ci și fină, fină. Dispar toate energiile negative, se duc pe apa sâmbetei mintenaș, dacă mai și îngâni „Cele rele să se spele, cele bune să se-adune”, e chiar și mai bine. Ieri am lustruit fiecare cristal din candelabru, mă uit acum la cât de frumos și curat împrăștie lumina pe hol și simt cum apare dorința de-a decora mai departe prin casă, parcă, parcă intru în atmosfera de sărbători. Hai, că e bine. Umerii mă dor, dar de la frecat și curățat, de la cățărat pe scara înaltă, nu de la apăsare și grijă. Încă tușesc, încă elimin secrețiile rău-făcătoare. Mă mir cum de mai ies și de unde, de două săptămâni behăiesc, ca o capră. Dar da, era nevoie. Tot cum e o mare nevoie de curățare prin lume. Dar pentru că-s doar o mică rotiță-ntr-un agregat imens și nu pot io s-o schimb de una singură, încep să fac curățenie la mine, acasă. Cine știe, poate, poate…
https://www.libris.ro/librarie-online?fsv_77564=Aura+B.+Lupu și-n următoarele librării: Eminescu- București Gaudeamus- Cluj La două bufnițe – Timișoara Junimea & Casa Cărții – Iași Elstar – Câmpina Șt O Iosif – Brașov & Libris Prăvălia cu cărți – Constanța Aida – Drobeta-Turnu Severin și alte librării independente din țară. PLUS rețelele naționale: Alexandria Cărturești Humanitas CLB – București
Am făcut tâmpenii destule-n viață, am călcat în străchini de multe ori, m-a luat gura pe dinainte și mi-am dat cu stângu-n dreptul de bugăte ori. Dar să-mi fie rușine mie, de mine când mă uit în oglindă, să-mi vină să intru-n pământ, nu. Nu-s vreo înțeleaptă, vreo super-deșteaptă cu capacitati extra-fenomenale. Sunt doar un om cu bun simț. Valurile de ură care-au curs și curg în continuare m-au scârbit, m-au făcut să-mi vină să plec undeva, departe de toți și toate. M-au amuțit. Oameni cu scaun la cap și capul pe umeri s-au bălăcărit, înjurat, șters, blocat, amenințat, am asistat la o nebunie generală fără precedent. Prieteni, familii, relații s-au dezbinat. Io nu știu să mai fi fost vreodată atâta ură și încrâncenare între noi. Păcat. E decembrie, vine Crăciunul. Făceam mișto de sloganul „Fii mai bun, de Crăciun”, dar parcă tot atunci era mai bine decât acum, când suntem niște hiene. Prădători. Gata să ne sfâșiem între noi în loc să colindăm, să ne facem cadouri, să ne pregătim de cea mai mândră dintre sărbători. Suntem în post, dar ne mâncăm aproapele. Trist.
Orice aș face, oriunde m-aș duce, chiar dacă mai fac și prostii, mai gafez, îmi dau cu stângu-n dreptu’, am, totuși, cât de cât grijă să nu fac ceva ce nu m-ar mai lăsa să mă privesc în oglindă. Și, mai ales, să-mi pot ridica ochii spre cer fără rușine.
Decembrie a fost mereu o lună deosebită pentru mine, o lună aflată în topul preferințelor, pe locul trei. Era plină de bucurie, efervescență, nerăbdare, eram ca un copil ce aștepta să vină Moșul, tropăind și chiuind de fericire. Decoram toată casa de sus până jos, luminițele sclipeau peste tot, străbăteam magazinele în căutarea cadourilor perfecte, făceam meniurile de sărbători cu atenție și bucurie, având grijă să nu lipsească afumăturile și colăceii de pe masă, mă bucuram de prima ninsoare și de zăpadă, de târgurile de Crăciun, din plin. Cu timpul, m-am potolit. Văzând aglomerația, înghesuiala, ahtiala și pierderea sensului Nașterii Domnului, cu fiecare an m-am restrâns. M-am băgat sub carapace. Când vezi că totul se transformă într-o competiție – cine are bradul mai mare, ornamentele mai frumoase, cadourile mai scumpe și mâncarea mai bună –, ți se cam face lehamite. Și s-a restrâns și cercul meu… Pe cei pe care-i vreau în jurul mesei mele, îi pot număra pe degete. Anul ăsta a venit c-o mare lecție: nimănui nu-i pasă de tine, doar celor care te iubesc. Restul? Mânați de interese, de beneficii, cântăresc ce pot obține de pe urma ta. Atât. Cu ce le poți fi de folos, la atât de reduce orice interacțiune cu ceilalți. Doar cei care te iubesc, te caută, te sună, te întreabă cum ești, dacă ți-e bine sau dacă ai nevoie de ceva. În rest, e doar tăcere. Și un mare gol…
Venind ieri de la magazin, mi-am dat seama cât de tare mă irită totul. Că nu mai găsesc strop de bucurie în decembrie, luna care era în top trei. Nu, acum vreau doar să stau cu cei care mă iubesc în jurul mesei și să ne bucurăm de „puțîn, da’ bun” – vorba bunicului. Nu mai am nevoie de cadouri, de mese-ntinse, îmbelșugate, de decorațiuni extravagante, de oameni mulți în jurul meu. Vreau doar sănătate, tihnă și bucurie simplă. Ascult colinde și-mi dau lacrimile. Mă uit la brăduțul decorat și zâmbesc, amar. Decembrie, unde ai dispărut, oare? Ai fost înghițit de vrajbe, de certuri, de alegeri, de politicieni. Păcat. Norocul meu sunt bărbații ăștia-i mei, pe care-i iubesc de nu mai pot. Și nora, bineînțeles. Ei sunt nordul meu, steaua mea călăuzitoare. Restul? Sunt stele căzătoare…
Am fost la vot. Am fost și la plimbare. Am respirat în sfârșit aer curat, proaspăt, de-afară. Tușesc mai puțin. Amețesc des. Iar conștiința mi-e curată. Mi-am făcut datoria, am pus umărul la ceea ce cred eu c-ar fi bine pentru România, pentru români. În rest, Dumnezeu cu mila. EL știe cel mai bine. Va fi așa cum e orânduit. Am plecat de peste 20 de ani din țară, am trimis mereu bani, mereu am ajutat după puteri. Am plâns de dor, am jinduit după patrie și frumusețile ei, de sărbători am avut sufletul greu și trist, am poftit la amărâtul de parizer și colb de pe uliță, după prieteni, familie… Și-am crezut mereu că va veni un timp de-toarcere pe pământul străbun. Azi? Nu mai cred și nu mai sper nimic. Indiferent ce se-ntâmplă, sufletul meu e liniștit. Mi-am găsit rostul și bunăstarea departe de țară, departe de cei dragi, departe de tot. Singură, uneori tristă, uneori greu încercată, uneori pusă la pământ, mereu m-am ridicat. Asta îi doresc României: indiferent ce se va întâmpla, să se ridice din colb, din cenușă. Să renască. Să devină țara la care mereu am visat și sperat.
Eram fătucă de vreo 5-6 ani când am avut un vis tare, tare special, profetic aș zice, c-un lup alb… Nu mi l-am amintit decât mult mai târziu și l-am pus pe seama poveștilor bunicii care, probabil, ca să ne înfrice cât de cât și să ne mai țină și pe-acasă, nu doar la derdeluș, ni le spunea seara, la gura sobei, în timp ce pe plită sfârâiau mere iar din cuptor ieșeau aromele de ludău sau sămânță de bostan, puse la copt. Noi ascultam cu gurile căscate și balele curgând, înghițind în sec de poftă, dar și de frică, iar când mergeam apoi la culcare, aveam burțile pline dar și capul înțesat cu povești. Io, visătoare și tutulucă cum eram, parcă și auzeam urletele lupilor pe dealuri. Pentru că da, în toate poveștile, personajul principal era lupul cel rău.
Cică mereu, în iernile grele, cu zăpezi mari și frig năprasnic, lupii hămesiți dădeau târcoale satului și așteptau câte-un drumeț întârziat sau rătăcit să-l halească. Atacau în haită și feri Domne să te prindă înserarea pe coclauri, că erai mâncat! Da, da, nu era de glumă, mai ales pă Hidacut și-n Jarnău, unde făceam toți copiii de pe uliță, în fiecare iarnă, derdeluș. Și ce derdeluș! Zăpada era atâta de-ntărită și lucioasă că era gheață, când o luai la vale zburai pe ea, nu alta! La vale era fain și iute, când urcam dealul era mai greu, trăgând săniile alea improvizate sau meșterite de ai noștri, după noi. Dar cu cât urcam, cu-atâta eram mai curajoși, că de sus de tot, din vârf, puțini îndrăzneau să se dea. Pe uliță hai, treacă-meargă, puteam să ne dăm cu săniile cât vrem, că până pă uliță lupii nu îndrăzneau să vină, tătă casa avea câini de pază și eram apărați. Da’ colo, sus, pă dealuri? Nu prea! O fătucă, uite, fix așa, ca mine, deșirată, slăbănoagă, mică, s-o dus cu frate-so mai mare, la derdeluș. Tăte bune și faine, era măreață tare că-i adusese Moșu o pereche de cizme, noi nouțe, roșii, c-o căciulă și mănuși asortate, și tăți copiii i le lăudaseră. Și s-a dat ea pă sanie, țâvlind cu ceilalți copii de bucurie, până obrajii i-au fost și ei roșii ca focu’, ca cizmele și căciula și mănușile primite de la Moș. Și prindea fătuca curaj și urca dealul tăt mai sus, tăt mai sus, gâfâind, opintindu-se, până o ajuns în vârful dealului. N-o băgat de samă că deja se-nserase și-ncepuse și-o ninsoare cu fulgi mari, mari, cu căciula pe urechi nici n-auzise că strigătele celorlalți copii se-ndepărtaseră încet, încet, iar acum, din vârful dealului, nu se mai auzeau defel…
A doua zi, când au pornit oamenii în căutarea ei, n-au mai găsit decât cizmele roșii. Atât mai lăsaseră lupii din ea. Și zăpada înroșită…
Povestea cu visul și lupul alb o las pe data viitoare, că prea m-am întins cu asta, nu-i așa?
Pentru un astfel de cer m-am înfofolit și-am ieșit pe terasă. Prima oară am ieșit doar pe jumătate, mi-era frică de aerul rece, dar auzindu-l pe Max cum scâncește să iasă afară (Doamne, ce dor mi-e de plimbările noastre!), mi-am luat inima-n dinți și-am pășit dincolo de prag. Am respirat cu prudență. Hârșâitul din piept nu vrea să dispară. Mai ales când expir se aude mai tare. Obosesc cumplit de repede. Dar ce apus am văzut! Mulțumesc, Doamne! Ce puțin contează restul! Nu mă mai interesează cine-i pe liste, cine va fi președinte, ce se întâmplă în lume. Mă concentrez pe clipa de față, pe respirațiile scurte, fără să tușesc, fără să simt că-mi iau foc plămânii. Privesc apusul splendid, de iarnă, iar pacea-mi inundă sufletul. Aerul rece, plămânii. Culorile vii, strălucitoare, le imprim pe retină. Totul se reduce la zero. Exiști. Te fixezi. Te centrezi pe momentul prezent. Pe clipa de față. Inspiri. Expiri. Deocamdată e tot ce contează.
30 de ani. Azi împlinești 30 de ani, Vlad-Andrei. Și emoția mă gâtuie. M-am uitat printre poze și mi-a fost greu, tare greu să aleg, în toate ești cel mai frumos dintre cei. Pentru mine. Pentru noi. Sunt atât de mândră de tine! Cât ai fost plecat, am povestit multe cu Gulnara, aleasa inimii tale. E o fată pe cinste, să știi. Pentru noi sunteți cei mai cei, dintre cei. Suntem atât de mândri de voi! Și vă iubim fără hotare. Fără rețineri. Fără-ncetare. Chiar dacă nu știm mereu să v-o arătăm, chiar dacă nu știm cum s-o exprimăm întotdeauna, noi vă iubim. Mult, mult de tot și tare. Gulnara a fost surprinsă să afle că nu-s numai lapte și miere. Dar intuiesc în ea aceeași putere, despre care i-am povestit, când, pentru voi, pentru familia mea, copiii mei, m-am transformat din rac în leu, o leoaică fără frică și fără milă. Și sunt convinsă că și voi la fel veți fi, când veți deveni părinți. De-abia aștept să-mi strâng nepoții în brațe.
Hrrrr, hrrrr… O gheară înfiptă-n piept îmi taie răsuflarea. Mă zbat. Hârâi, scrâșnesc. Tușesc. Mestec sticlă pisată. O scuip, dar imediat apare alta-n loc. Ca o Hidră cu șapte capete, o aud tăindu-mi gingiile, limba, gâtlejul. Mă sufoc, caut aerul cu disperare. Murmurul din piept nu dispare. Hrrr, hrrr… Mă trezesc lac de sudoare, tușind, cuprinsă de spasme. Fug la baie. Stoarsă de vlagă, de orice putere, mă târăsc înapoi în pat. N-o să mai adorm degrabă. Mă holbez la tavan. Și-apar gândurile. Realizez că-i un coșmar, o poveste care se repetă an de an. În aceeași perioadă câte-o răceală zdravănă mă pune la pat. Mă doboară. Bronșită, laringită, faringită, aprindere de plămâni, gripă, răceală, viroze… Toate le-am experimentat, mai mult sau mai puțin, cu internări prin spital, cu ambulanțe venite acasă, cu leșinat prin săli de așteptare… Dar toate mă chinuie, toate-mi provoacă același coșmar: sufocarea. Și-mi amintesc, zgâindu-mă încă la tavan, în puterea nopții, că-s urmărită, fatidic, de ea, de sufocare, încă de la naștere.
Mi-a povestit mama că la botezul meu, când au venit musafirii, eram atât de mică încât nici nu m-au văzut în culcușul improvizat și toți și-au pus hainele peste mine… M-a găsit la timp, eram albastră la față. Sau când, plecată să aducă apă de la fântână, de la tanti Olga de peste drum, a lăsat mămăliga fierbinte pe masă, să se răcească. Când s-a întors, io, care încă sugeam doar țâță, c-aveam câteva săptămâni amărâte de viață, aveam gura, nasul, fața, toate plină de mămăligă… Frate-miu mă îndopase, ca pe gâște, și noroc că nu luase decât mămăliga aia mai rece, de pe margini. „Papă fată, papă!”, îi zisese el mamei, rânjind fericit că mă ajutase să cresc mai repede…
Sau când aproape m-am înecat, curățând frunzele de pe un bazin dintr-o livadă de pruni, unde unchiul meu îmi promisese c-o să mă învețe să înot dacă apa nu mai e murdară iar eu, întinzându-mă prea mult, căzusem în apă… Sau când ex-ul mă strânsese de gât și se urcase cu genunchii pe pieptul meu fragil, de-l auzisem trosnind iar plămânii parcă pocniseră, arzând de durere… Sau când fusesem obligată să curăț geamurile vopsite-n alb, dar pline de mucegai, ale serei unde lucram, cu amoniac, nu prin ștergere! că lasă urme, ci prin tamponare, ușor, iar eu, cocoțată pe-o scară de 3m îmi țineam cât puteam mai mult respirația, apoi, când începeau și lacrimile să-mi curgă de usturime, coboram câteva trepte și trăgeam repede aer în piept și-apoi repetam operațiunea… Era tot așa, prin noiembrie, căldura n-o porniseră în sere, costa prea mult, așa că munceam, dormeam, mă spălam, mâncam la 10 grade. Atunci am făcut pleurită, iar cucoana pentru care lucram n-a vrut să-mi cumpere medicamente, că și alea erau prea scumpe… Când m-am întors în România, am fost internată în spital și am bolit multă vreme. Nici în ziua de azi nu mai pot folosi soluții de curățat, mă sufoc doar văzându-le.
Hrrr… hrrrr… De data asta-i doar o bronșită, cică.
Ieri am primit un e-mail care m-a făcut să plâng, instant. De bucurie, de data asta. Una caldă, zece reci, dar și când vine aia caldă, mă bufnește plânsul. Sunt pe invers, în loc să plâng la greutăți și dureri, io plâng la fericiri. O aiurită, ce mai! Dar să revin. Era un e-mail în care mi s-a trimis raportul vânzărilor și drepturile de autor pe care le am de încasat. De încasat!!! Amu nu vă gândiți că m-am îmbogățit peste noapte, aș fi vrut io, suma e modică, dar pentru mine e uriașă, în alt fel. În felul de culegere a roadelor muncii depuse, de recunoaștere și de încununare a strădaniei și-a efortului constant de-a-mi face singură-singurică reclamă, promovare, vânzare etc. Pentru că da, deși pare că-mi pierd timpul p-acilea, de fapt asta fac. Când nu participi în România la fel și fel de evenimente prin care îți promovezi și-ți vinzi cărțile scrise, când ești la mii de km distanță și nici aici, în Belgia, nu poți participa destul de des la astfel de cenacluri, întâlniri și lansări de carte, să vinzi tiraj după tiraj, e totuși ceva. Iar faptul că #TrăirileAurei, o carte scrisă de mai bine de 6 ani, încă se vinde, pentru mine înseamnă mai mult decât suma modică pe care-o voi primi.
Vă mulțumesc tuturor celor care mi-ați cumpărat cărțile, fără voi n-aș fi primit e-mailul de ieri care m-a făcut să bocesc. Sunteți cei mai tari cititori și urmăritori din toate timpurile! Vă iubesc!
Orice like, share, follow, subscribe înseamnă enorm. Pentru că, pare-se, ăștia care suntem reali, adevărați, sinceri și naturali, am intrat într-o competiție acerbă cu boții, roboții, inteligența artificială, trolii etc.
A fost odată ca niciodată o fată care a fost nevoită să plece din țara ei. A plecat peste munți și văi, peste mări și țări, a trecut prin multe încercări, de multe ori a crezut că nu va rezista dar, fiind o fată puternică, hrănită de speranța că se va întoarce curând în țara ei, nu s-a lăsat. Și-a cunoscut în țara aia străină un fecior, de care s-a îndrăgostit la prima vedere. Băiatul, lulea și el, de ea. Diferiți în cultură și religie, în limbă și-n origini, dar atât de asemănători în suflete și-n inimi, în ochii blânzi și-n cuget drept! Și s-au iubit sincer și curat, deplin și și-au stat alături în alte greutăți și încercări, au trecut, rând pe rând, prin cea mai cumplită boală − cancerul − și au răzbit, din nou. Fata se știa și se simțea iubită peste poate de băiat și de toți ai lui, dar suflețelul ei tânjea, suspina și plângea târziu, în noapte, de dorul părinților, de dorul de familia ei. Să se întoarcă în țara ei nu se putea, speranța se stingea pe zi ce trece, pentru că-n țara ei era război, un monstru o luase-n stăpânire și n-o mai lăsa din gheare, lăcomia lui era prea mare, nebunia și mai și… Și s-au gândit la o soluție, să se-ntâlnească-n alt loc, în altă țară, unde puteau și părinții ei să meargă, iar ea cu băiatul, la fel. Și vine ziua plecării, totul e programat, gândit, rezervat, fata nu mai poate de emoție și nerăbdare să-și vadă părinții, după aproape 4 ani… Părinții au plecat deja, erau în zbor spre locul întâlnirii, fata și băiatul merg și ei la aeroport. Și… fetei nu i se dă voie să plece. Totul se prăbușește. Anticipare, emoție, bucurie, se duc pe apa sâmbetei, lăsând locul disperării, deznădejdii… Pleacă, în cele din urmă, doar băiatul. Nu pot lăsa părinții fetei singuri, plecați pentru prima oară din țara lor. Fata rămâne-n urmă, hohotind. Dar, ca pasărea Phoenix, ea renaște. Nu se lasă pradă disperării. Pentru că fata a-nvățat un lucru: împreună cu iubirea ei, dacă au luptat cu cea mai cumplită boală și-au învins-o, amândoi, un monstru, un balaur, un căpcăun lacom nu le va sta în cale. Vor găsi ei ac și de cojocul lui!
Această postare nu este scrisă de un astrolog, așa că n-o luați ca pe o analiză profesionistă, io mi-s amatoare, e doar o scriere adresată mie-n primul rând și o urmă pe care vreau s-o las aici. Că dacă dă Bunuțu și mai trăiesc doăujdeani, să pot să mă întorc în timp și să văd că am intuit bine. De mâine începe o nouă ERĂ, ERA Vărsătorului. Nemaivăzută, nemaitrăită, nemaipomenită, de care s-a tot discutat și-am fost îndemnați să ne pregătim. Pluto se mută mâine, 19 noiembrie 2024, în Vărsător și va rămâne în acest semn până în 2044. Pluto, planeta morții și-a renașterii, a Păsării Phoenix, cum îmi place mie s-o numesc, este planeta asociată transformării profunde și a inovației, așa că, în următorii 20 de ani se anunță schimbări radicale pentru toți pământenii. Va aduce o schimbare cu vibrații puternice de revoluție și evoluție, influențând în moduri unice destinul fiecărei zodii. În timp ce Vărsătorul simbolizează libertatea, originalitatea și gândirea avangardistă, prezența lui Pluto în această zodie va impulsiona fiecare om să-și redefinească valorile, relațiile, aspirațiile. De la descoperiri surprinzătoare până la renașteri personale, următorii 20 de ani vor oferi oportunități neobișnuite de a ne conecta la esența noastră autentică și de a transforma visurile în realitate. Știți motto-ul meu: „Visul de azi creează realitatea de mâine. Aveți doar grijă să visați frumos.”, care apare pe prima pagină a celui de-al doilea volum din #TrăirileAurei, l-am scris acum 7 ani, pe 13 noiembrie. Azi, c-o zi înainte de-a intra într-o nouă era, scriu: „Visez cu ochii larg deschiși la o realitate minunată.”
Vă îndemn să răspundeți la întrebări precum: Îmi place cine sunt în prezent? Ce vreau să păstrez în viața mea și pe cine? Ce viață îmi doresc să am? La ce obiceiuri nesănătoase vreau să renunț? Cum arată fericirea pentru mine?
Ieri, după ce-am citit un comentariu primit de la o cititoare, (Îți mulțumesc încă o dată!) parcă o greutate mi s-a ridicat de pe piept. Un văl, care-mi obtura vederea, s-a ridicat și totul a devenit, brusc, de-o claritate până aproape de durere. Și-am avut niște conștientizări profunde. A fost un an cumplit de greu, am trecut prin niște încercări teribile. Viața mea s-a schimbat mult. Prioritățile așijderea. Universul a scos din viața mea persoane pe care le credeam stâlpi ai existenței mele, am pierdut oameni pe care-i iubeam, dar care nu-mi făceau deloc bine. Am murit și-am renăscut de câteva ori. Dar lumina mea, aura mea dragă, chiar dacă doar a mocnit, a pâlpâit până aproape de stingere, a renăscut, a crescut și-a devenit doar mai puternică, o adevărată vâlvătaie. Pentru că nu-s un om care a trecut degeaba prin atâtea și-atâtea suferințe și greutăți. Misiunea mea e să ajut, să dau din cunoașterea mea, să-i ghidez și pe alții să-și găsească lumina. Tribul meu de suflet, care are deja vreo douăjdemii, are (încă!) porțile deschise. Sufletele asemănătoare, care rezonează cu lumina mea, sunt (încă!) binevenite.
Pășim de mâine într-o nouă eră. Va fi ceva nemaivăzut, nemaitrăit, nemaipomenit.
Așa că da, este extrem de important și cu cine o facem. Și este extrem de important pe cine ținem de mână.
Când pășești pe covorul de aur așternut de toamnă, te simți regină. Când pe cer soarele ia forma unui înger, te simți binecuvântată. Iar când natura-i pictată într-un tablou atât de colorat și minunat, te simți cea mai norocoasă. Că ești. Că poți. Că dai. Primești cu două mâini, dar dai cu zece. Pentru că ai de unde. Pierzi pe-o parte, dar câștigi prin alte zeci. Sute. Chiar mii. Iar unde oamenii lovesc, Dumnezeu te mângâie. Și cât de dulce mângâiere simți! Ce alinare! Aripă de fluture… Inima-ți prinde aripi, iar sufletul avânt. Și cât de sublim e zborul! Chiar dacă oamenii au dat cu tine de pământ, te-ai ridicat. Te-ai scuturat și toate durerile au fost uitate. Ai întins o mână… Și cineva ți-a-ntins două-n ajutor, de sprijin. Ai ridicat ochii și L-ai văzut. L-ai simțit. Ești bine. Ești vegheată. E tot ce-ți trebuie. E tot ce ai nevoie: siguranță.
Pășind pe covorul de aur așternut de toamnă, te simți regină. Ești plină de recunoștință. Și încredere. În tine, în viitor, în cer, în tot ce te-nconjoară.
Sună ca o poveste de Jack London, nu-i așa? Dar este o poveste adevărată. Un focar de difterie a lovit orașul Nome, din Alaska, în iarna anului 1925. Cei mai vulnerabili, fiind expuși riscului de a muri din cauza infecției, erau copiii, printre care și singurul copil al lui Seppala – o fiică de opt ani, pe nume Sigrid. Singurul tratament disponibil era serul antitoxinei difteric, dar aprovizionarea orașului cu serul salvator a fost nu doar insuficientă, ci și de eficacitate scăzută, fiind depășită data de expirare. Fără antitoxină, ratele estimate de mortalitate se situau între 75% și 99,99%, practic o lovitură mortală pentru Nome. Locul de unde putea fi luat serul se afla la o distanță de 1084 de km de Nome. Pentru a oferi mai mult ser și-a salva viețile oamenilor, în mijlocul celei mai friguroase ierni din ultimii 20 de ani, pentru că se apropia și-o furtună de zăpadă iar transportul cu avionul era exclus, s-a hotărât să se apeleze la săniile cu câini. O ștafetă de mushers respectați a fost organizată pentru a accelera livrarea, iar Seppala (cu câinele lider de grup, Togo) a fost ales pentru cea mai dificilă parte a traseului. Serul urma să fie dus cu trenul la Nenana, iar echipele de ștafetă aveau să plece din Nome și Nenana, întâlnindu-se la mijloc, la Nulato. Traseul de la Nenana la Nome era de 674 de mile, iar Seppala a fost selectat inițial pentru a acoperi cele peste 400 de mile, de la Nome la Nulato și înapoi. Secțiunea de traseu a lui Seppala prezenta o scurtătură periculoasă prin Norton Sound, dar care putea economisi o zi întreagă de călătorie. S-a hotărât că el era cel mai calificat pentru a încerca această scurtătură. Gheața de pe Norton Sound era în continuă mișcare din cauza curenților din mare și a vântului neîncetat. Ei și-au riscat viața prin viscol și ținuturile pustii, înghețate din Alaska, pentru a salva oamenii din Nome și împrejurimi. În mod uimitor, în doar cinci zile și jumătate, „Great Race of Mercy” cum a fost numită anterior, cursa contra morții a fost finalizată iar serul salvator a fost livrat la Nome. În timp ce câinele conducător al etapei finale de 53 de mile, Balto, a devenit faimos pentru rolul său în alergare, Seppala și câinele său Husky Siberian, Togo, au fost adevărații salvatori și eroi ai cursei. În total, Togo, în vârstă de 12 ani, și Seppala au parcurs 264 de mile uluitoare, comparativ cu o medie de 31 de mile fiecare pentru celelalte echipe.
Ani de zile Balto a fost sărbătorit, câștigând chiar și o statuie în Central Park din New York. Cu toate acestea, cei care știau adevărul, l-au considerat pe Togo drept eroul necunoscut al acelei pandemii. De-a lungul timpului, cu ajutorul istoricilor, Togo a început să obțină recunoașterea pe care o merita. În 2001, Togo și-a primit propria statuie în parcul Seward din New York. În 2019, povestea lui a fost repovestită în captivantul film Disney, Togo, avându-l în rolul principal pe descendentul lui Togo, Diesel. Pe 17 septembrie 2022, o statuie de bronz a lui Togo a fost dezvelită în Poland Springs, Maine, unde Togo și-a petrecut ultimii ani. Statuia a fost proiectată de artistul din Maine David Smus și se află în afara clădirii istorice Maine State.
Adevărații eroi nu vor (mai) rămâne necunoscuți. Mai ales de-acum, pentru că am intrat într-o perioadă extrem de specială, multe secrete vor fi dezvăluite, minciunile vor ieși la suprafață, nimic din ce-i clădit pe neadevăr și înșelătoria nu va mai dăinui. Tot ce-i fals și fără valoare, se va prăbuși. Toți cei care au înșelat, mințit, prefăcut, furat, vor fi trași la răspundere. Pentru că minciuna are picioare scurte. Pentru că da, te poți împodobi cu penele altcuiva, dar nu vei putea niciodată să și zbori cu ele.
Adevărații eroi nu vor mai rămâne necunoscuți. Pentru că adevărul iese întotdeauna la iveală. Fiți sinceri, simpli, naturali. Firești. Lăsați măștile deoparte. Fiți eroi adevărați. Așa, ca TOGO. Nu păpuși de ceară, nu doar marionete.
Îmi cer iertare că n-am fost omorâtă, violată, bătută, înjunghiată, jefuită sau atacată de șobolani. Cu 4 sau 2 picioare. Că poate atunci știrea de la televizor, despre atacul oribil petrecut în gara de nord din Bruxelles, ar fi stârnit un pic de empatie. Sau poate că nu. Probabil și atunci s-ar fi găsit cei care să comenteze: dar ce căuta noaptea acolo? Cine-a pus-o să meargă? De ce n-a cumpărat o franzelă, să hrănească bietele animăluțe? De ce n-a scos toți banii din cont să-i dea indivizilor de-acolo? De ce le-a invadat teritoriul, cum și-a permis să vrea să plece acasă, cu trenul, dintr-un oraș considerat capitala Europei? Cum adică, a îndrăznit să vrea să stea 40 de minute în așteptare, fără niciun incident? Ce naiba, a fost chiar atât de tembelă? Era în habitatul lor, cum așa, să-și permită să existe? Să respire? Să vrea să trăiască și ea, pe pământul ăsta? Huo! Bine i-au făcut, așa-i trebuie, ticăloasa!
Îmi cer scuze că n-am murit luni seara.
Cineva mi-a scris că cei 4 polițiști apăruți pe peron, când eram deja în tren, căutau un individ agresiv, care asta căuta: să atace.
Io am avut protecție de undeva, de sus, unde voi, ăștia care regretați că n-am crăpat luni seara, n-o să aveți niciodată acces. Pentru că voi o să rămâneți să conviețuiți printre șobolanii (cu 4 sau 2 picioare) pe care-i iubiți atât de mult și le luați cu atâta înverșunare apărarea.
Postarea mea cu șobolanii a stârnit o adevărată furtună, la care nu m-am așteptat. Însă, pe lângă miile de reacții de oameni normali, cu scaun la cap și care gândesc, totuși, care n-au capul pe umeri doar de decor, au fost vreo 20, să zicem, care m-au afectat serios. Nu știu de ce am pus atâta suflet și m-au întristat atât de profund, e ceva ce va trebui să deslușesc mai târziu. În mod normal la mine-i treaba oablă, block și delete și mers mai departe. Însă de data asta am considerat că trebuie tras un semnal de larmă, nu pot să tac ca c…-n păpușoi și sa astup mizeria. Cineva mă întreba:
Ați văzut răspunsul meu și continui să cred asta. Că trebuie să ne apărăm valorile și principiile.
Așa că am continuat să postez și să dezvălui toate comentariile absurde și idioate.
Cu dedicație specială pentru ăștia care simpatizați cu „animăluțele drăguțe” care au împânzit gara de nord din Bruxelles. Asta „numa așe, ca să știț.”
De la Wikipedia citire:
Moartea neagră: Ciuma, transmisă de șobolani, a fost pandemia care a ras de pe fața pământului cei mai mulți oameni, nici războaiele puse toate împreună nu au făcut atâtea victime. Și tot mai sunt unii care îi alintă „animăluțe drăguțe”. Domne feri și apără!
Răspândirea Morții negre în Europa și Orientul Apropiat (1346–1353)
Boală Pestă bubonică
Loc Eurasia, Africa de Nord
Dată 1346–1353
Decese 75.000.000 – 200.000.000 (estimare)
Moartea Neagră sau Ciuma Neagră a fost o pandemie de ciumă bubonică care a apărut în Afro-Eurasia în perioada 1346-1353. Este pandemia care a înregistrat cele mai multe decese din istoria omenirii, ducând la moartea a 75-200 de milioane de oameni în Eurasia și Africa de Nord, atingând vârful în Europa între 1347 și 1351. Ciuma bubonică este cauzată de bacteria Yersinia pestis, care putea cauza de asemenea ciuma septicemică sau ciuma pneumonică.
Moartea Neagră a fost cea de-a doua pandemie de ciumă. Ciuma a creat răsturnări religioase, sociale și economice, cu efecte profunde asupra cursului istoriei europene.
Originile teritoriale ale Morții Negre sunt contestate. Pandemia are originea în Asia Centrală sau Asia de Est, însă prima sa apariție definitivă a fost în Crimeea, în 1347. De acolo, a fost cel mai probabil purtată de puricii care trăiesc pe șobolanii negri, care au călătorit pe navele comerciale genoveze, s-a răspândit în Bazinul mediteraneean, a ajuns în Africa, Asia de Vest și restul Europei prin Constantinopol, Sicilia și Peninsula Italică. Dovezile actuale indică faptul că odată ce a ajuns pe uscat, Moartea Neagră a fost răspândită în mare parte de puricii umani – care provoacă ciumă pneumonică – și contactul de la persoană la persoană prin aerosoli, explicând astfel răspândirea foarte rapidă a epidemiei, care a fost mai rapidă decât s-ar fi așteptat dacă vectorul primar ar fi fost puricii șobolanilor care provoacă ciumă bubonică.
Animăluțe drăguțe, auzi!
Iar asta cu dedicație specială pentru cei care simpatizați cu infractorii. De orice culoare.
„Pe 10 noiembrie 2022, la scurt timp după ora 19:00, Thomas Monjoie, în vârstă de 29 de ani, a fost atacat cu un cuțit în Aarschotstraat din Schaerbeek, în timp ce patrula cu un coleg. Monjoie a fost ucis, în timp ce colegul său a fost rănit grav.
Atacatorul, Yassine Mahi, în vârstă de 32 de ani, a fost împușcat și plasat sub mandat de arestare pentru crimă și tentativă de omor într-un context terorist. Bărbatul a intrat în secția de poliție din Brabantwijk mai devreme în acea zi și a declarat că vrea să „omoare un ofițer de poliție”.
„Pe 10 noiembrie 2022, 2 ofițeri de poliție au fost atacați pur și simplu pentru că erau ofițeri de poliție”, spune Olivier Slosse, șeful poliției din zona de poliție Bruxelles Nord. „Violența împotriva ofițerilor de poliție este inacceptabilă. Siguranța ofițerilor noștri de poliție este de o importanță capitală.”
„Raport: La exact un an de la curățenia majoră de la Gara de Sud, problemele par acum să fie concentrate în principal în jurul Gării de Nord din Bruxelles. Chiar în această săptămână, campionul olimpic de BMX Logan Martin a fost jefuit acolo. Cartierul se confruntă de ceva vreme cu deteriorarea, neplăcerile legate de droguri, mizeria și violența. Dar acum lucrurile scapă treptat de sub control, așa că localnicii nu mai îndrăznesc să iasă afară seara. „Nici nu mai îndrăznesc să ies afară cu câinii mei pentru că ei fură câini de rasă pentru bani.” Carmen Schelkens 27-07-24, 05:35 Ultima actualizare: 27-07-24, 18:21.
Și astea-s doar câteva articole date la o primă cercetare pe Google. Despre Brussel Noordstation.
Tanti BIANCA GĂINUȘĂ, pentru că ai scris comentariul și-apoi m-ai blocat, io tot țin să-ți răspund, că nu-mi place să rămân datoare.
Nu mă laud cu nimic. Nici nu pretind c-am înțeles mai multe sau mai puține decât mătăluță. Știu însă sigur că infractorii, violatorii și criminalii nu-s pe placul meu. Și nici șobolanii. Era o metaforă, nu un epitet. Pentru un artist vizual, cum scrie la profil c-ai fi, credeam că-i evidentă diferența. Poți scrie de unde vrei, și din Honolulu, nu doar din Brussel, că nu mă impresionează asta în mod deosebit. Dar, poate c-ar trebui să revii la propria postare: „Nu vei înțelege niciodată până nu ți se va întâmpla.” Și mai ușurel cu amenințările voalate. Numa’ zic.
Am fost invitată aseară să particip, în Parlamentul European, la evenimentul intitulat „Români în diaspora: tu spui ce contează, noi facem să conteze”, dedicat priorităților și nevoilor comunității românești din Belgia. Deși e total în afara zonei mele de confort, deși n-am niciun fel de înclinații politice, am spus da. De ce? Pentru că din 2007, de când locuiesc în Belgia, am trecut prin toate piedicile, problemele și dificultățile posibile, am experimentat pe pielicica mea cam tot ce se putea experimenta: discriminare, abuz, muncă la negru prost plătită, condiții grele și periculoase de muncă, neintegrare, bețe-n roate la primărie pentru obținerea vreunui document, lipsa completă de sprijin din partea statului român, absența informației etc. Din 2007 lucrurile au mai evoluat, e adevărat, însă prea încet și mai sunt destule „bube” de vindecat și rezolvat. Știți că io am un fix cu certificatul de naștere românesc, refuzat sau făcut pierdut de către primăriile de aici. Despre el aș fi vrut să vorbesc ieri seară, dar au fost mulți români prezenți, iar problemele abordate, foarte interesante toate. Timpul s-a scurs incredibil de repede. Și mi-am dat seama ce mult avem nevoie de astfel de reuniuni, discuții, dezbateri, nu neapărat politice, ci de bun simț și de actualitate. Ce multă nevoie avem să fim ascultați, auziți. Să putem expune problemele reale cu care ne confruntăm aici, în străinătate, să avem și noi o ureche care să se aplece și asupra nevoilor noastre. M-am bucurat mult să cunosc români care au candidat la alegerile locale din Belgia, știam că au fost câțiva pe liste, dar nu atât de mulți. Înseamnă că începem să avem un cuvânt de spus. Înseamnă că începem să contăm. Și înseamnă că începem să primim, ca români, ceea ce lipsea cu desăvârșire: respect și recunoaștere. Că stigmatul de „țigani furăcioși, mâncători de lebede”, a apus. Iar susținerea oficială a statului român este esențială. Să știm că avem și noi pe cineva în spate, cineva care să ne ajute, să ne sprijine și să ne apere, în caz de nevoie, e un mare, mare pas înainte. Și mi-aș dori ca astfel de evenimente să fie mai des organizate, nu doar în prag de alegeri. Să nu fim (iar) dați uitării și ignorați, după încheierea sesiunii de vot.
Cu drag și cu iubire, dar și cu speranță, de data asta,
Cele mai înfricoșătoare minute petrecute EVER! nu-s astea, când mă întorc de la serviciu noaptea, pe bicicletă, prin pustietate. A, nuuu, astea-s parfum, momente de reculegere, de liniște, de conectare cu natura, blablabla. Chiar anul trecut scriam asta, pe 07/11/2023, și mă lăudam ce neînfricată îs. Pe naiba! Îs o fricoasă și jumătate!
Nici când lucram noaptea de pază-n fabrică și eram singură cuc între două dealuri, în toiul iernii, doar io cu lupii ce urlau la lună (exagerez acum, probabil erau doar niște potăi amărâte) și zăpezi de peste un metru. A, nuuu, luam lopata și făceam cărări prin zăpadă, că era pe lista de îndatoriri, sau puneam șuba pe spate, lanterna în mână și făceam turul fabricii, fredonând. Eram atât de amorțită de bătăile exului și de divorț și de toate cele petrecute până atunci, încât când mama mă întreba „D-apoi tu, fătuchiță, nu ți-i frică?”, răspundeam „De ce să-mi mai fie frică? În afară să mor, ce mi se mai poate întâmpla?” și chiar asta simțeam, la cei 27 de ani, că le trăisem deja pe toate și pot muri fără frică. Ce naivă eram!
Nu, cele mai înfricoșătoare momente pe care le-am petrecut vreodată au fost luni noaptea, când m-am întors de la Bruxelles. Pentru că evenimentul de la Parlamentul European a durat mai mult decât anticipasem, am pierdut trenul de legătură spre casă și-am fost nevoită să aștept trenul următor, în gara de nord – Brussel Noordstation. Momentul în care peroanele s-au golit, scările rulante s-au oprit și-am rămas doar io cu șobolanii, mi s-a cam sculat păru’ pe ceafă, recunosc. Mă așezasem pe-o bancă, resemnată, aveam de așteptat vreo 40 de minute, mi-am zis hai, fată, lasă, nu-i chiar așa de mult, o să treacă repede, dar când am văzut că vizavi, dintr-o gaură de scurgere a apei ieșeau șobolani cât mâțele, am sărit ca arsă. Mi-era și frică să mă uit sub banca pe care stătusem. Mda, era „doar” un pui de șobolan, probabil că mă-sa și tac-su tocmai trecuseră pe-acolo. Iar când i-am văzut și pe ceilalți „șobolani” apărând, ăia cu două picioare și cam colorați la piele, m-a luat brusc cu friguri. Regretam că n-aveam un spray cu piper, un taser cu electroșocuri, vreo doi pitbulli, un buton de panică, ceva…
Au fost cele mai grele și mai creepy minute petrecute ever. S-au scurs cu încetineala unui melc aflat în moarte clinică, parcă acele ceasurilor încremeniseră toate, nu se mai învârteau!
Am scăpat teafără și nevătămată, Doamne-s mulțam! Când am urcat în tren și m-am pus pe banchetă, am răsuflat ușurată. Și, când trenul s-a pus în mișcare, au apărut 4 polițiști. Exact ca-n filme, după ce victima scapă, că-l hăcuiește ea pe agresor, se aud pe fundal sirenele poliției. Mi-a venit să le scot limba și să le strig: „Mureați, bre, dacă veneați și voi mai repede??? Hai sictir!”
O tristețe fără sfârșit îmi îngreunează sufletul. Parcă am intrat în zona crepusculară, unde nimic nu e cum pare și nimic nu e cum trebuie să fie. Totul e distorsionat, răstălmăcit, întors cu susu-n jos. Orice ai face sau zice, dă prost. Se zice că succesul vine la pachet cu multa ură și invidie, până acum n-am crezut asta, ziceam că-s vorbe-n vânt. Acum nu mai zic nimic. Nu mai cred nimic. Și nu mai vreau astfel de energii. Mi-am încălecat bidiviul și-am plecat în locurile mele faine, unde nu-s prădători și răuvoitori. E doar vânt, brazdă proaspăt întoarsă, miros de apă și pământ. Trag cu nesaț aroma în piept, opresc apoi pe malul apei. Ce liniște și împăcare e! Dumnezeu mi-a mai făcut un dar, pruncul e bine, controlul a ieșit cum trebuia. Cât de bun ești, Doamne! A trecut un an de când… Gata, a trecut, nu mă mai gândesc. Sfântul Nectarie ne-a fost aproape și vreau să ajung pe insula Eghina, la el. Acolo și pe Camino de Santiago, sunt două locuri unde-mi doresc să pășesc. Ce puțin a mai rămas din anul ăsta! Pace și liniște, asta-mi doresc. Și tristețea asta, ce seamănă tare de tot cu dezamăgirea, să dispară. Și să am sufletul ușor.
Am admirat stelele și-am căutat planetele. Am putut în sfârșit să localizez Jupiter, Venus, Saturn și Orion, am tot văzut poze cu ele pe net, dar io n-am avut mari șanse până acum, aici a fost mai mereu înnorat. Și-am reușit să-l corup și pe bărbatu-meu, am scos „teleșchiopu” pe terasă și ne-am holbat prin el. Saturn s-a lăsat greu, n-avem noi aparatură prea performantă, dar măcar dungile și Lunile lui Jupiter – Jo, Europa și Ganymede, tot le-am văzut. Vă las și vouă câteva poze. Și vă mulțumesc, iar. Sunteți extraordinari!
). Bine, n-am crezut c-o să fie necesar, iernile aici sunt de obicei mai blânde, nu-s ca-n România, cu zăpezi mari și zile-n șir cu minus grade. Sau poate c-au fost și până acum ierni mai grele, doar că nu le-am simțit io așa. Ce să faci, asta e, devenim mai sensibili odată cu vârsta. 
