Verde

N-am nicio șansă să văd – sau să pozez – în noaptea asta luna (aproape) plină. Pătura groasă de nori acoperă cerul și stelele, ba mai și burnițează. Nici nu-ți dai seama că-n câteva minute de stat afară ești ud, acoperit de-un strat fin-fin de stropi. Când privești din casă ai impresia că-i ceață, felinarele-s difuze, învăluite parcă-n fum, abia când ieși afară vezi că-i ploaie măruntă-măruntă și deasă. Nu-i defel îmbietor. Parcă văd străzile lăturalnice londoneze, misterioase, pline de umbre și zgomote ciudate. Cad pe gânduri. Cică e bine ca de luna asta plină să ne punem pe noi pe primul plan. Să fim atenți la noi, la nevoile noastre. Mda, mi-era destul de clar că iar am luat-o pe-o cale, nu neapărat greșită, doar că nu era a mea. Nu-i destinul meu. Deci trebuie să schimb direcția, să recalculez traseul, ca GPS-ul. Asta e. Nu-i prima dată. Măcar acum știu când să mă opresc, să nu mai aștept până-n ultima clipă, nici să continui pe-un drum înfundat. Verdele mă ajută întotdeauna să iau hotărâri. Nu știu de ce, dar a fost și cred că va rămâne mereu culoarea mea.