Glicină, liliac și lebede. Și verde, mult verde, așa cum îmi place mie. În orice parte întorc capul, frumusețe. Și multe doruri… Sus, pe cer, norii arată ca spuma bătută, din albușuri, „Cât să lucească și să steie telu-n ea!” – după cum mă sfătuia mama, când eram fătucă și nu știam cât trebuia s-o bat. Mai că-mi vine să repet acum gestul de atunci, să bag pe furiș degetu-n ea și să-l ascund repede-n gură. „Auruc, vezi c-o gați înainte s-o coci, nu mai mânca, te-a dure burta!”, râdea mama, când mă vedea tătă albă pe la colțurile gurii. Zâmbesc, privind spre nori. Albi, lucioși, ca spuma bătută cu-ndârjire și mâncată pe furiș. Verdele e ca iarba din grădina noastră, îl văd pe tata – zmeu – dezbrăcat până la brâu, cu mijlocul strâns într-un chimir de piele, (mereu a avut probleme cu spatele) cu clop pe cap și-aud coasa hârșâind. Mă uimea mereu simetria brazdei rămasă-n urmă. Și Doamne, cum mai mirosea! Mălinul încă nu-i chiar de tot înflorit. Noi aveam mov, tușa Tină, Dumnezeu s-o ierte, avea lila, mov închis, bordo, o nuanță unică pe ulița noastră, și veci mă milogeam de dumneaiei să-mi dea măcar câteva crengi. Îmi dădea, că-i eram tare dragă, „smultură”, cum mă alinta…
Glicină, liliac, lebede și verde, mult verde. Și-un mare nod în gât, de dor…

Cu drag și cu iubire,
Aura.
05/05/2021